UE versus ROMANIA bataia de joc sau piata lor de desfacere.


Oameni buni, Romani treziti-va inca nu este prea tarziu…. raportul MCV, mai precis UEse pronunta impotriva presei, impotriva libertatii de exprimare, impotriva adevarului, adevar scos in evidenta de presa. Nu putem sa acceptam sa fim chiar asa umiliti, si nu suntem Cambogia sa ne calce UE in picioare.

 DL. Dragnea zice ca asta vara la referendmul pentru suspendarea lui Basescu a fast alata situatie, si nu se mai impune suspendarea acesuia decat daca arde constitutia Romaniei…. ce naiba am ales noi? un trai mai bun, inlaturarea celor care au vandut tara asta sau COABITAREA asa cum au facut alesii nostri, cei [e care noi I-am trimis sa stopeze, evaziune, sa faca legile simple si fara loc de interpretare, sa fie corecti fata de alegatorii care i-au trimis in conducerea tari.

Diferenta intre detinutii nostri si angajati dar si oameni de rand care abia isi duc zilele. Analizati si voi sa vedeti in ce tara traim.


Genetic, cum zicea si Darwin: toți suntem la origine niște maimuțoi, diferența, însă, o fac țestele cu, sau fără de gândiri ori inimile cu, sau fără de simțiri ale oamenilor care populează sistemul penitenciar, indifferent de care parte a pulanului coercitiv se află ei.
Cu toată miştocăreala şi zeflemeaua cu care s-a tot scris despre cocote născute specialiste și filfizoni din ăia cu legea-n cap, nu mă pot opri acum să nu am un sentiment uman și să afirm că sistemul penitenciar tinde să ajungă un Recycle Bin al societății românești.

Afirmația mea șade în puterea exemplului care urmează:

Într-o țară în care nimănui nu-i pasă s-a ajuns ca:
ambele categorii beneficiază de drepturi, diferența este că PPL-ilor trebuie să li se asigure respectarea și protejarea sănătății, deminității, fără a fi înjosite. FPSS-ilor le mai pot fi îngradite anumite drepturi: reduceri salariale, reduceri de normă de hrană, indemnizații, compensații;
la capitolul obligații și interdicții FPSS-ul bate detașat PPL-ul, căci primul are mai multe decât al doilea;
în ceea ce privește munca: PPL-ul poate refuza să munceasca fără a i se întample nimic, FPSS-ul poate refuza numai dacă este ilegală munca la care este supus, căci altfel va fi sancționat. În ceea ce privește durata muncii prestate PPL-ului nu i se poate acorda timp liber corespunzător in cazul depășitii timpului normal de muncă. Ar fi culmea sa-i dai liber! Dar in Romania totul e posibil…
la capitolul recompense FPSS-ul e 0 (zero), PPL-ul beneficiază;
în ceea ce privește echiparea, și aici suntem devansați. În primul rând PPL nu sunt obligate să poarte, căci îi defăimează, pe când noi purtăm rebuturile altor instituții ale statului. Salopeta pe care o purtăm in prezent ne aduce o doză de seriozitate încat ne confundă cetățenii cu lucrătorii de la circul Globus. Noi nu suferim la capitolul imagine, nu avem voie;
la capitolul asistență medicala PPL-ul beneficiază fără întarziere și necondiționat, pe cand FPSS-ul, ca și cetățeanul plătitor de taxe și impozite moare în spitale nebăgat în seama de doctori;
in ceea ce priveste dreptul la informație, administrația nu-și permite să-l îngradească PPL-ului, dar iși permite să limiteze accesul la internet al FPSS-ului. Corifeii mouse-ului din Compartimentul IT, pentru a-și justifica laborioasele cercetări în materia inexistenței penitenciare, mai născocesc câte o aberație megalitică, demnă de cruci mesianice și mai restricționează cate un site.
dreptul la libertatea opiniilor a făcut din PPL un mahăr al exprimarii nelicențioase la adresa FPSS-ului, caruia ii este total interzis sa ii vorbeasca domnului deținut pe un ton care să-l lezeze. Iar când vine vorba de exprimarea unor convingeri, FPSS-ul ar trebui să se cam abțină;
statul cheltuiește cu un PPL mai mult decât cu un FPSS cu funcție de execuție;

Managementul melancolic din zilele noastre nu mai seamănă cu vremurile când nea’ deținutul știa de ”respect” și se trezea în zăngănit de cătușe. Acum dacă pui cătușa unui deținut trebuie scrii la documente de… Suntem țara care se-acoperă cu hârtii.

Monarhia salveaza Romania


Romania la masa bogatilor? greu dar nu imposibil. locul acesta nu il castigam daca ne este frica sa vorbim, daca alegem in continuare asa cum am facut in ultimii 23ani am ales aceiasi oameni sa conduca tara asta spre dezastru si spre vanzarea ei. Romania va fi respectata odata cu revenirea ei acolo unde trebuie, in MONARHIE. va astept sa va alaturati pe linkul de mai jos sa luam atitudine.

Scurta istorie a DISTRUGERII ROMANIEI si a PROPAGANDEI ANTI-ROMANESTI. Ni se pregateste SCENARIUL KOSOVO?


Recentele evenimente din România au creat o imagine cu totul negativǎ acestei ţǎri în mas-media internaţionalǎ şi în rândul multor oameni politici din Europa şi din S.U.A.. În iulie-septembrie 2012, România a devenit subiectul predilect al mass-mediei internaţionale, care susţinea cǎ în aceastǎ ţarǎ a avut loc o loviturǎ de stat şi a fost pusǎ în pericol existenţa regimului democratic. Se mai afirma cǎ situaţia era cu atât mai inacceptabilǎ, cu cât România este un stat membru al Uniunii Europene şi al N.A.T.O.. Ca urmare, trebuia sǎ se acţioneze energic pentru restabilirea democraţiei şi asigurarea funcţionǎrii instituţiilor îndependente, mai ales a Justiţiei şi a Curţii Constituţionale. Imaginea catastrofalǎ României – alimentatǎ masiv din interior – a fost larg difuzatǎ în Europa, S.U.A. şi în alte ţǎri ale lumii.

O asemenea situaţie nu a fost unicǎ în istoria României. De-a lungul timpului, imaginea externǎ a acestei ţǎri a fost mereu controversatǎ, datoritǎ campaniei externe, dar şi a politicienilor români. Intr-o conferinţǎ ţinutǎ în 1926, Iorga afirma: “Nu se ştie îndeajuns ce formidabilǎ e propaganda ungureascǎ contra noastrǎ astǎzi şi cât de adânc pǎtrunde pretutindeni, ce oameni de seamǎ din toatǎ lumea ajung sǎ se convingǎ cǎ noi suntem nişte barbari rǎpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfântului Stefan. O sǎ ne întâlnim cândva cu rezultatele acestei propagande şi o sǎ ne muşcǎm mâinile pânǎ la sânge pentru cǎ facem economii unde nu trebuie şi unde trebuie sǎ n-avem curajul sǎ o facem, fiindcǎ întâlnim pretutindeni partizani politici”.

Aceastǎ campanie împotriva României era desfǎşuratǎ cu sprijinul guvernului de la Budapesta de ungurii din Ungaria, precum şi de cei din diaspora. La rândul lor, liderii Partidului Maghiar din România adresau zeci de memorii cǎtre Consiliul Societǎţii Naţiunilor, în care se plângeau cǎ minoritatea maghiarǎ era persecutatǎ şi supusǎ unui masiv proces de desnaţionalizare. Contrapropaganda româneascǎ a fost slabǎ şi neconvingǎtoare.

În 1936, N. Iorga avertiza din nou asupra imaginii dezastruoase a României: „nu suntem iubiţi în strǎinǎtate/…/ Acesta nu este un lucru de azi, de ieri. De veacuri întregi, prin nu ştiu ce potrivire a sorţii, desigur nedreaptǎ, aşa a fost cu noi. Am întâmpinat necontenit aceeaşi antipatie”.

Marele istoric avea dreptate. De multe secole intrase în „gena” politicienilor români neluarea în considerare a imaginii ţǎrii lor, ei urmǎrind doar interese personale, în dispreţul celor publice.

În evul mediu, „pâra la Înalta Poartǎ” devenise o practicǎ a boierilor din Moldova şi Muntenia. Aceştia plecau, adesea pe furiş, la Istanbul în cǎruţe burduşite cu aur, blǎnuri scumpe şi alte valori, ofereau peşcheşuri oficialilor turci pentru a obţine marea favoare de a sǎruta papucul sultanului din partea cǎruia primeau firmanul pentru ocuparea domniei.

Dupǎ obţinerea Independenţei, în 1877, politicienii români au schimbat Istanbulul cu Parisul, Berlinul şi Viena. Fruntaşul liberal D.A. Sturdza îşi fǎcuse o practicǎ din a publica, cu pseudonim, articole în presa din Viena, prin care ataca guvernul conservator, acuzându-l cǎ promova o politicǎ dezastruoasǎ, astfel cǎ poporul era în mare fierbere, drept care se impunea intervenţia urgentǎ a Europei, pentru a pune capǎt acestei situaţii explozive. Apoi, D.A. Sturdza tipǎrea acele articole, „traduse” în româneşte, în gazeta „Voinţa Naţionalǎ » sub rubrica: „Ce scrie presa strǎinǎ despre România”.

Practica a continuat şi chiar s-a amplificat, dupǎ 1918. Este un fapt, cǎ aproape de fiecare datǎ, partidele din opoziţie începeau campania de rǎsturnare a guvenului la Paris şi Londra, prin interviuri fulminante acordate presei din aceste state şi intrevederi cu liderii politici occidentali, pe care cǎutau sǎ-i convingǎ cǎ guvernul de la Bucureşti a instituit dictatura, România se afla în preajma revoluţiei, cu consecinţe incalculabile pentru liniştea şi pacea Europei şi chiar a lumii (pentru a-i atenţiona şi pe americanii interesaţi de aceastǎ arie geograficǎ). Occidentalii, neobişnuiţi cu acest limbaj, erau tentaţi sǎ dea crezare unor asemenea afirmaţii, drept care, cei mai mulţi, priveau cu îngrijorare spre acest stat de la Dunǎre, instabil, aflat într-o permanentǎ fierbere, neguvernabil, ajungând la concluzia cǎ principala cauzǎ era aceea cǎ şi-a extins prea mult graniţele dupǎ 1918.

Pe de altǎ parte, se cuvine menţionat faptul cǎ guvernele liberale, care s-au aflat la cârma ţǎrii timp de 10 ani din cei 22 ai perioadei interbelice, au ţinut piept presiunilor externe, promovând o politicǎ economicǎ bazatǎ pe concepţia “prin noi înşine”, punând bazele unei adevǎrat industrii naţionale, cu unele realizǎri de vârf, cum erau avioanele I.A.R. – Braşov şi locomotivele Malaxa, au asigurat preponderenţa capitalului românesc în economia naţionalǎ. Cu toate presiunile fǎcute, monopolurile occidentale, sprijinite de guvernele statelor respective, nu au reuşit sǎ domine economia României. Dar, evident, ameninţǎrile şi boicoturile nu au lipsit.

Avea perfectǎ dreptate Iorga, atunci când scria cǎ „nu suntem iubiţi în strǎinǎtate”, deoarece occidentalii nu puteau sǎ aprecieze nişte politicieni care se contestau reciproc, aplicându-şi epitete greu de înţeles într-un regim democratic. Orbiţi de patimi politice, aceştia nu realizau cǎ prin atitudinea lor subminau bazele unitǎţii statului român, fǎcând jocul Ungariei revizioniste. Cu alte cuvinte, nu numai cǎ nu contracarau propaganda maghiarǎ, dar chiar o alimentau, cu consecinţe grave pentru însǎşi integritatea teritorialǎ a României. În acest context, nu este de mirare cǎ dictatul de la Viena din 30 august 1940 a fost considerat de mulţi oameni politici europeni şi americani, precum şi de o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale ca fiind un adevǎrat arbitraj, prin care s-a fǎcut dreptate Ungariei.

Dupǎ ce-l de-Al Doilea Rǎzboi Mondial, „Înalta Poartǎ” s-a mutat la Kremlin. Dar şi metoda de influenţare a imaginii României s-a modificat. Deciziile erau luate din afarǎ şi aplicate în ţarǎ, deseori prin intervenţia directǎ a unui emisar special (cel mai cunoscut este A.I. Vîşinski). În mass-media sovieticǎ (presǎ şi radio) se declanşa o campanie energicǎ împotriva situaţiei intolerabile din România, unde reacţiunea punea în pericol evoluţia spre democraţia popularǎ a acestei ţǎri. Printr-o propagandǎ extrem de abilǎ, sovietici prezentau intervenţiile lor brutale în viaţa politicǎ, economicǎ şi culuturalǎ a României ca fiind un ajutor „frǎţesc”, cǎrora românii le erau recunoscǎtori. In acest timp, mass-media occidentalǎ era prea puţin interesatǎ de soarta statelor de dincolo de „cortina de fier”, România fiind prezentatǎ ca o componentǎ a „imperiului sovietic”.

Dupǎ retragerea trupelor sovietice în 1958, conducerea României şi-a permis o politicǎ proprie, dezvoltând puternic industria, irigând circa patru milioane hectare de terenuri agricole, fǎcând din BANCOREX una dintre cele mai mari şi puternice bǎnci din Europa etc. etc. Imaginea externǎ a României a început sǎ se amelioreze, occidentul fiind interesat sǎ spargǎ „blocul sovietic”. Timp de douǎ decenii (1964-1984), România era prezentatǎ în mass-media din Europa de Vest şi din SUA ca o ţarǎ care merita tot respectul pentru rezultatele spectaculoase obţinute în dezvoltarea economicǎ şi pentru politica externǎ curajoasǎ, dinamicǎ şi eficientǎ. Primindu-l pe Nicolae Ceauşescu la Casa Albǎ, preşedintele american Jimmy Carter declara: „Locuitorii Statelor Unite sunt onoraţi sǎ-l aibǎ ca oaspete pe marele conducǎtor al unei ţǎri minunate. Este de mare folos pentru mine ca preşedinte sǎ am prilejul de a mǎ consulta cu un conducǎtor naţional şi internaţional de talia oaspetelui nostru de astǎzi . Influenţa sa pe arena internaţionalǎ, ca lider al României, este excepţionalǎ”.

Dupǎ venirea lui Gorbaciov la conducerea U.R.S.S. în 1985, rolul internaţional al lui Ceauşescu şi al României pe arena internaţionalǎ s-a diminuat treptat, deoarece liderul de la Kremlin a pornit un dialog direct cu SUA şi celelalte state din vest, iar prin reformele lansate dinamita societatea sovieticǎ, anchilozatǎ şi aflatǎ într-o crizǎ profundǎ. Cum Ceauşescu s-a opus politicii lui Gorbaciov, el – şi prin el P.C.R. şi România – au devenit ţinta atacurilor mass-media din U.R.S.S. şi din statele satelite, precum şi a celei din occident. Abia acum liderii S.U.A. şi ai Europei democratice “au aflat” cǎ în aceastǎ ţarǎ erau încǎlcate drepturile omului şi s-a dezvoltat un desgustǎtor cult al lui Nicolae Ceauşescu, situaţie cu totul inacceptabilǎ într-o lume civilizatǎ. La rândul sǎu, liderul comunist român şi-a permis sǎ sfideze S.U.A., renunţând la clauza naţiunii celei mai favorizate şi achitând înainte de termen întreaga datorie externǎ (cu preţul deteriorǎrii grave a nivelului de trai al românilor), susţinând cǎ astfel România şi-a asigurat deplina independenţǎ.

A fost o gravǎ iluzie, pentru cǎ mass-media occidentalǎ a desfǎşuat o vastǎ campanie de diabolizare a lui Ceauşescu şi de prezentare a României în cele mai sumbre culori. Evident, minciunile (ca sǎ folosesc cuvântul unui ziarist belgian) nu au lipsit. De exemplu, cǎ s-ar fi demolat sate locuite de etnici unguri, când în realitate nu a fost demolat nici un asemenea sat, sau cǎ sutele de oponenţi ai regimului erau internaţi în spitale psihiatrice (de nebuni), ceea ce era o evaluare cu totul fantezistǎ. Pe de altǎ parte, posturile de radio şi presa occidentale popularizau activitatea disidenţilor români, un loc privilegiat oferindu-i lui Silviu Brucan, despre care omiteau sǎ menţioneze cǎ în anii 1945-1955 acesta era unul dintre cei mai fanatici stalinişti, iar în calitate de redactor şef al ziarului Scânteia, organul central de presǎ al P.C.R., a desfǎşurat ample campanii împotriva liderilor partidelor democratice, în primul rând a lui Maniu, Mihalache şi Gh. Brǎtianu, cerând arestarea şi pedepsirea lor, iar aceştia au murit în închisoare. Acum, în anii 1980, aceste poziţii erau trecute cu vederea, mass-media evidenţiind doar (cu multe exagerǎri) opoziţia lui Brucan faţǎ de regimul Ceauşescu.

În decembrie 1989, imaginea externǎ a României s-a schimbat brusc. Aceasta a ocupat prima paginǎ a presei internaţionale, iar televiziunile au transmis în direct revoluţia, elogiind eroismul celor care luptau, cu orice risc, împotriva „teroriştilor” care urmǎreau sǎ-l reinstaleze pe Ceauşescu la putere. Peste 1.000 de revoluţionari, mai ales tineri, s-au jertfit, asigurând victoria binelui împotriva rǎului (în presa occidentalǎ Ceauşescu era prezentat ca întruchipând tot ce era mai rǎu în Stalin, Hitler şi Vlad Tepeş la un loc). Aceastǎ imagine externǎ pozitivǎ a durat mai puţin de o lunǎ. Câţiva ziarişti francezi şi unul belgian (care a scris şi o carte intitulatǎ „Minciunile mass-media”, cu referire specialǎ la România) au sesisat cǎ nici un terorist nu a fost ucis sau luat prizonier, ajungând la concluzia cǎ, de fapt, în România nu a avut loc o revoluţie, ci o loviturǎ de stat, iar cei care au preluat puterea au pus la cale acel macabru scenariu, soldat cu atâtea victime nevinovate. Ca urmare, imaginea externǎ a României s-a deteriorat brusc. Eroica revoluţie a românilor a devenit „minciuna secolului”, iar guvernul de la Bucureşti unul cripto-comunist. Ca urmare, se cerea ca lupta pentru victoria democraţiei sǎ fie continuatǎ.

Cea mai grosolanǎ manipulare mediaticǎ s-a înregistrat în martie 1990, cu prilejul evenimentelor de la Târgu Mureş, de unde televiziunile occidentale şi nu numai au prezentat pe un ungur cǎzut la pǎmânt, care era lovit cu bestialitate de români. Comentatorii erau sufocaţi de indignare, negǎsind suficiente cuvinte pentru a-i înfiera pe români şi a condamna România în care se petreceau asemenea fapte abominabile. Dupǎ câteva zile s-a constatat cǎ cel cǎzut la pǎmânt era român, iar barbarii agresori erau unguri. Prea târziu însǎ, deoarece campania mediaticǎ îşi fǎcuse efectul, iar cele mai multe televiziuni şi ziare nu au considerat util sǎ dea o „eratǎ”.

A urmat o altǎ catastrofǎ mediaticǎ pentru România: evenimentele din 13-15 iunie 1990. Din nou presa internaţionalǎ condamna România, în care se petreceau fapte extrem de grave: minierii din Valea Jiului, chemaţi de preşedintele ţǎrii sǎ vinǎ în Bucureşti, s-au dezlǎnţuit, ca nişte brute ce erau, împotriva manifestanţilor paşnici din Piaţa Universitǎţii, umplând de sânge zeci şi zeci de studenţi şi alţi manifestanţi pentru democraţie.

Imaginea externǎ negativǎ a României nu era cultivatǎ numai de dragul senzaţionalului, ci şi pentru un motiv politic foarte important: liderii acestei ţǎri trebuiau aduşi în situaţia de pricepe cǎ ei nu sunt singuri în Europa şi în lume, cǎ nu pot sǎ promoveze o politicǎ proprie, ci trebuie sǎ porneascǎ pe singura cale admisibilǎ: spre Occident, adicǎ spre S.U.A., N.A.T.O. şi Uniunea Europeanǎ. Destul de greu şi cu anumite reticienţe, aceştia au înţeles mesajul şi au început sǎ acţioneze ca atare. Liderii politici din opoziţie au fost cei dintâi care au aflat cǎ sediile „Înaltelor Porţi” se gǎsesc la Washington şi Bruxelles.Ca urmare, a început o vastǎ campanie mediaticǎ, prin care românii au fost convinşi cǎ siguranţa şi prosperitatea lor depindea de aderarea României la N.A.T.O. şi la U.E., iar ei au îmbrǎţişat cu entuziasm aceastǎ opţiune, sondajele de opinie indicând procente fantastice, de 80-90%, care nu se regǎseau în nici o ţarǎ fostǎ socialistǎ.

Occidentalii nu s-au lǎsat cuprinşi de acest entuziasm, ci au stabilit câte o „foaie de parcurs” pentru aderarea României la N.A.T.O. şi la U.E., iar guvernanţii români s-au dovedit extrem de cooperanţi, acceptând tot ce li se cerea. În paralel, imaginea externǎ a României a cunoscut o ameliorare, cǎpǎtând chiar unele note pozitive. În timpul negocierilor şi dupǎ aderare, România s-a manifestat ca o ţarǎ sigurǎ, cuminte şi ascultǎtoare. A susţinut toate intervenţiile militare ale S.U.A., a trimis trupe în Bosnia, Kosovo, Irak şi Afganistan (pe cheltuiala statului român), s-a angajat sǎ cumpere avioane americane (la mâna a doua), este fericitǎ cǎ a fost desemnatǎ sǎ gǎzduiascǎ scutul american antirachtǎ, iar faptul cǎ o companie americanǎ (Bechtel) devalizeazǎ de zece ani bugetul României sub motiv cǎ are contract pentru construirea autostrǎzii Transilvania, nu constituie obiect de discuţie la nivel guvernamental.

Liderii U.E. sunt foarte mulţumiţi. Guvernele României nu au ridicat niciodatǎ vreo obiecţie la propunerile „nucleului tare”, ba din contra, când cancelarul german a vorbit despre necesitatea economiilor bugetare, regimul de la Bucureşti a dat un exemplu întregii Europei, tǎind 25% din salariile românilor (este drept cǎ acest exemplu nu a fost urmat de nici o altǎ ţarǎ, dar preşedintele român meritǎ felicitǎri pentru „curajul” sǎu). Chiar mai mult, când s-a propus crearea unui fond de rezervǎ pentru susţinerea monedei euro, acelaşi preşedinte a anumţat cǎ România, deşi nu face parte din zona euro, este gata sǎ contribuie cu 5 miliarde. De la integrare, aceastǎ ţarǎ a urmat întocmai directivele liderilor U.E. şi ai F.M.I.: a privatizat (adicǎ a înstrǎinat) aproape întreaga avuţie naţionalǎ, începând cu petrolul, a lichidat industria naţionalǎ, precum şi agricultura pe mari suprafeţe (inclusiv sistemele de irigaţie şi complexele zootehnice), astfel cǎ economia româneascǎ sǎ nu poatǎ, eventual, concura, produsele din statele occidentale. Spre satisfacţia Comisiei Europene, România a devenit o importantǎ piaţǎ de desfacere pentru firmele transnaţionale. Aceastǎ ţarǎ nu s-a lǎcomit la tragerea de fonduri europene, limitându-se la doar 10%, astfel cǎ este un contributor temeinic la bugetul Uniunii. Cu alte cuvinte, nu Uniunea Europeanǎ finanţeazǎ România, ci invers, România finanţeazǎ aceastǎ instituţie.

În acest timp, situaţia românilor s-a deteriorat grav, ajungând pe ultimele şi adesea chiar pe ultimul loc din Europa în privinţa nivelului de trai, gradului de sǎrǎcie, speranţei de viaţǎ, iar peste trei milioane dintre ei au luat calea bejeniei, abandonându-şi copii şi ţara. Statul român nu mai are resurse proprii pentru a plǎti salariile şi pensiile, astfel cǎ se împrumutǎ la F.M.I.. România, o ţarǎ cu peste 12 milioane de hectare de teren arabil, a ajuns sǎ nu mai producǎ tractoare şi combine agricole, iar între 70 şi 80% dintre mǎrfurile din supermarket-uri sunt de provenienţǎ strǎinǎ. Sub presiunea F.M.I. se mǎresc preţurile la gaze, energie şi utilitǎţi, pentru a fi aduse la nivelul celor europene, dar nicidatǎ nu se ia în calcul faptul cǎ salariile din România sunt de patru-cinci ori mai mici decât media din Uniunea Europeanǎ. Dupǎ cum, F.M.I. nu a abordat niciodatǎ problema pensionarilor şi a bolnavilor din România, dar achiesat la închiderea câtorva zeci de spitale. La fel şi în privinţa şcolilor, neprezentând interes faptul cǎ în România a crescut, dramatic, analfabetismul.

Dacǎ U.E., N.A.T.O., F.M.I. şi S.U.A. erau satisfǎcute de atitudinea oficialilor români, cetǎţenii acestei ţǎri au devenit tot mai nemulţumiţi, mai ales de politica preşedintelui, care şi-a asumat rolul de „jucǎtor”, legându-şi numele de toate deciziile din ultimii opt ani. Pe acest fond, opoziţia politicǎ, având majoritatea în cele douǎ Camere, a decis sǎ acţioneze. La 3 iulie 2012, invocând prevederile regulamentelor de funcţionare a acestora, a pus la vot înlocuirea preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor şi alegere în locul lor a unor persoane din rândul Uniunii Social-Liberale. Mai mult, pe baza unui articol din Constituţia României, s-a votat, la 6 iulie, suspendarea preşedintelui şi organizarea unui referendum în ziua de 29 iulie. Curtea Constituţionalǎ a validat hotǎrârile adoptate de Parlamentul României. Preşedintele interimar, în prima sa declaraţie de presǎ fǎcutǎ la Palatul Cotroceni, a avut împrudenţa (ca sǎ nu scriu obrǎznicia) sǎ declare cǎ politica României este decisǎ de poporul român. El credea cǎ este valabilǎ prevederea constituţionalǎ potrivit cǎreia Parlamentul „este organul reprezentativ suprem al poporului român”.

Liderii S.U.A. şi ai Comisiei Europene s-au alarmat. Într-o ţarǎ atât de cuminte şi ascultǎtoare, au avut loc evenimente importante, fǎrǎ ca ei sǎ fie informaţi şi sǎ-şi fi dat acordul. Aşa ceva nu poate fi acceptat! Ar însemna ca România sǎ calce pe urmele Poloniei, care a adoptat, în relaţiile cu S.U.A., N.A.T.O. şi Uniunea Europeanǎ, o atitudine fermǎ, cerând, şi pânǎ la urmǎ reuşind, sǎ impunǎ a se ţine seama de punctul sǎu de vedere. Iar Polonia nu şi-a înstrǎinat resursele naturale, nu a privatizat domeniile strategice, ci a promovat o politicǎ de protejare a intreprinderilor naţionale şi a pus restricţii la distribuirea pe piaţa internǎ a mǎrfurilor strǎine. Ca urmare, Polonia este singura ţarǎ fostǎ socialistǎ devenitǎ membrǎ U.E. care nu cunoaşte criza economicǎ şi nu este obligatǎ sǎ se supunǎ directivelor F.M.I. şi Bǎncii Europene. Dar cazul Poloniei, atât de iritant pentru comisarii de la Bruxelles şi cei de la F.M.I., nu trebuia sǎ se repete. Mai ales în cazul României, a doua ţarǎ, ca mǎrime, din aceastǎ arie geograficǎ.

România are deja un statut, fiind declaratǎ, chiar de preşedintele suspendat, „micul licurici”, care trebuie sǎ urmeze cu fidelitate politica trasatǎ de „marele licurici” (S.U.A.). Si apoi, diaspora polonezǎ este unitǎ, sprijinǎ fǎrǎ rezerve politica Varşoviei, iar liderii americani trebuie sǎ ţinǎ seama cele câteva milioane de polonezi care trǎiesc în S.U.A., ale cǎror voturi pot fi decisive pentru accederea la Casa Albǎ sau în alte instituţii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre diaspora românǎ, mǎcinatǎ, învrǎjbitǎ, uşor manipulabilǎ.

Desigur, guvernele şi instituţiile democratice occidentale nu puteau sǎ invoce motive pragmatice, meschine (economice şi financiare) pentru a-şi exprima propria poziţie faţǎ de evenimentele din România. Ca urmare, s-a recurs la inflamarea opiniei publice europene şi transatlantice prin cuvinte şi imagini, care sǎ creeze emoţii puternice. Mass-media a fost alimentatǎ cu declaraţii alarmante: loviturǎ de stat, democraţia în pericol, se încalcǎ independenţa justiţiei, Curtea Constituţionalǎ este supusǎ presiunilor politice. În Occident, unde democraţia şi justiţia sunt sacre, ştirile privind evenimentele din România au provocat îngrijorare (aproape ca şi armele de distrugere în masǎ deţinute de Saddam Hussein, care nu s-au gǎsit niciodatǎ, dar liderul irakian a fost înlǎturat de la putere şi spânzurat).

Imaginea externǎ a României s-a deteriorat grav, opinia publicǎ internaţionalǎ fiind informatǎ cǎ aceastǎ ţarǎ s-a abǎtut de la toate normele democratice, drept care se impunea intervenţia imediatǎ şi fermǎ a Occidentului. Aceste „vorbe” au fost alimentate de mass-media din România, pentru a-şi informa pe cetǎţenii cǎ ţara lor a devenit o mare problemǎ pentru Europa, care este profund îngrijoratǎ şi cere sǎ se restabileascǎ imediat democraţia şi statul de drept.

Dupǎ o temeinicǎ pregǎtire mediaticǎ, preşedintele U.E., pe post de salvator al democraţiei, a decis sǎ intervinǎ. Deşi preşedintele interimar şi primul ministru au declarat în repetate rânduri cǎ respectǎ independenţa justiţiei şi deciziile Curţii Constituţionale, oficialul de la Bruxelles a cerut ca aceştia sǎ se angajeze în scris, dându-le chiar un chestionar în 11 puncte la care şeful guvernului trebuia sǎ rǎspundǎ. Iar acesta, nu numai cǎ nu a respins, în numele României, o asemenea jignire, dar a şi transmis în 24 de ore „forma scurtǎ”, apoi şi „forma lungǎ”, detaliatǎ, a rǎspunsurilor, neînţelegând care era sensul real al acestui „extemporal”. La rândul sǎu, asistentul secretarului de Stat s-a deplasat la Bucureşti, unde a declarat cǎ S.U.A. „sunt îngrijorate de recentele acţiuni ale guvernului ce ameninţǎ mecanismele democratice şi slǎbesc instituţiile independente”.Si, desigur, atunci când Departamentul de Stat este îngrijorat, situaţia este foarte gravǎ. A mai ţinut sǎ sublinieze cǎ guvernul trebuie sǎ rǎspundǎ pozitiv la cele 11 puncte transmise de la Bruxelles, semn cǎ s-a acţionat coordonat, pentru a nu lǎsa nici un echivoc eventualilor comentatori politici.

Un punct se referea la obligaţia guvernului român de a recunoaşte ca fiind valabil referendumul pentru demiterea preşedintelui numai dacǎ la urne se prezenta jumǎtate plus unul din numǎrul celor cu drept de vot. De fapt, aici i s-a întins o cursǎ, deoarece în România nu se cunoaştea cifra realǎ a populaţiei şi nici a celor cu drept de vot. Este limpede cǎ oficialii europeni şi administraţia S.U.A. au impus aceastǎ condiţia de cvorum pentru ca el sǎ nu se poatǎ realiza, iar preşedintele suspendat sǎ revinǎ la Cotroceni. În naivitatea lor, primul ministru şi preşedintele interimar au acceptat toate condiţiile impuse, sperând cǎ astfel îi vor „îmbuna” pe mai marii de la Bruxelles şi Washington. Iniţial, preşedintele suspendat a cerut alegǎtorilor sǎ se prezinte la vot, deoarece el vrea sǎ câştige printr-o confruntare dreaptǎ, şi nicidecum la masa verde. Constatându-se cǎ starea de spirit a românilor îi era ostilǎ, i s-a sugerat sǎ lanseze chemarea la boicot, adicǎ cetǎţenii sǎ nu se prezenta la urne, astfel încât cvorumul sǎ nu fie atins.

Aşa cum era de aşteptat, la 21 august 2012, Curtea Constituţionalǎ, luând ca bazǎ cifra de 18.292.464 de locuitori, a constatat cǎ la vot s-au prezentat 8 459 053 cetǎţeni, adicǎ 46,24% din total, astfel cǎ referendumul nu a fost validat. In favoarea demiterii preşedintelui au votat 7.403.836 persoane, adicǎ 87,52% din cei prezenţi la urne, iar împotrivǎ 943.375 persoane, adicǎ 11,15%. Ca urmare, Bruxelles-ul şi Washington-ul, dar şi Berlin-ul, Paris-ul şi alte capitale occidentale au înregistrat cu satisfacţie faptul cǎ referendumul organizat în România nu este valabil. Liderii marilor democraţii occidentale – care declarǎ sus şi tare cǎ, în orice împrejurare, trebuie ascultat glasul poporului – au decis ca pe cei 7,4 milioane de români, reprezentând 87,52% dintre votanţi, cifrǎ rar întâlnitǎ la un scrutin de o asemenea importanţǎ – sǎ-i punǎ între paranteze, adicǎ sǎ nu-i ia în consideraţie.

Cercetând imaginea externǎ a României în vara anului 2012, se poate conchide cǎ aceasta a fost catastrofalǎ, fiind confecţionatǎ în laboratoarele unor cercuri de interese, care şi-au atins, pe termen scurt, obiectivul. Referendumul nu a întrunit cvorumul şi ca atare a fost anulat. Pe termen lung, efectul poate fi unul de bumerang, din cel puţin douǎ motive:

– S-a evidenţiat faptul cǎ România este tratatǎ cu dispreţ, ca un stat de rangul doi şi chiar mai jos, iar românii sunt dispreţuiţi. Acest fapt s-a datorat, în principal, clasei politice, lipsitǎ de coloanǎ vertebralǎ, slugarnicǎ, lipsitǎ de demnitate. Dând glas acestei realitǎţi, un cunoscut ziarist român îşi punea întrebarea dacǎ „n-ar fi bine ca preşedintele, care sǎ fie şi prim-ministru ca în America, sǎ fie numit de Washington şi Bruxelles. N-am mai cheltui atâţia bani cu alegeri şi referendumuri de demitere”. Întrebarea este retoricǎ, iar rǎspunsul nu poate fi decât unul singur: se impune o primenire radicalǎ a clasei politice, promovând oameni cǎrora nu le este ruşine sǎ sunt români şi sǎ se comporte ca adevǎraţi patrioţi români.

– Românii, care au susţinut cu entuziasm intrarea în UE, au putut constata cǎ aceastǎ instituţie, în acord cu administraţia americanǎ, urmǎreşte interese proprii foarte pragmatice, iar democraţia, independenţa justiţiei etc sunt praf în ochii naivilor. Ca urmare, este foarte probabil ca românii sǎ devinǎ eurosceptici, sǎ nu mai creadǎ în bunele intenţii, declarative şi în fond nesincere, ale liderilor mondiali. Pe de altǎ parte imaginea externǎ atât de viciatǎ a României a fost beneficǎ pentru revizioniştii unguri, care au ştiut, ca şi altǎdatǎ, sǎ-şi promoveze propriile interese.

În timp ce politicienii români erau absorbiţi de disputele politice şi preocupaţi de „ce zice Europa”, s-a organizat, chiar pe teritoriul României, o întrunire publicǎ la care mai mulţi oficiali maghiari au cerut cu glas tare autonomia teritorialǎ a ţinutului secuiesc. Prezent la tabǎra tineretului maghiar din judeţul Harghita, un deputat în parlamentul de la Budapesta a declarat: „dacǎ partidul FIDES devine mai puternic şi Ungaria evolueazǎ economic şi din alte puncte de vedere, în opt ani ar putea fi cerutǎ oficial revizuirea graniţelor”. Preşedintele U.D.M.R. a comentat: „Autonomia doritǎ de maghiari nu e împotriva statului român şi la un monent dat se va realiza”.Nu a fixat un termen anume, dar a avansat o certitudine: „se va realiza”. Oficialii români nu numai cǎ nu au luat atitudine faţǎ de aceste declaraţii, dar preşedintele ales a fǎcut, la numai câteva zile dupǎ anunţarea rezultatelor referendumului, o vizitǎ în judeţele Harghita şi Covasna, unde a declarat: „nu pot sǎ nu observ reacţia ungurimii faţǎ de referendum şi nu am decât sǎ le mulţumesc”. Nu a precizat cǎ la indicaţia guvernului de la Budapesta, etnicii maghiari din România s-au abţinut de la vot, contribuind decisiv la eşuarea referendumului, deoarece nu s-a întrunit cvorumul de 50% plus 1 din prezenţa la vot.

Când, în 2002 preşedintele George Bush a declarat la Bucureşti cǎ S.U.A. vor fi „umar la umar” cu România, am fost convins, şi am şi scris, cǎ din acel moment ţara noastrǎ are garantatǎ integitatea teritorialǎ. Dupǎ spectacolul din iulie-august 2012, când liderii europeni şi ai S.U.A. s-au nǎpustit asupra României, care s-a aflat complet izolatǎ, nu mai cred în realitatea acelor declaraţii. Mai curând sunt tentat sǎ apreciez cǎ în vara anului 2012 s-a fǎcut un fel de repetiţie, pentru a vedea dacǎ şi cum poate fi izolatǎ România, pentru a i se impune orice fel de condiţii. Nu este exclus sǎ urmeze faza urmǎtoare, adicǎ provocarea unor incidente în Harghita şi Covasna, urmatǎ de inflamarea mass-media internaţionalǎ, oferind Uniunii Europene şi S.U.A. pretextul necesar pentru a aplica şi în România model Kosovo, atât de mult dorit de Ungaria. Liderii europeni şi americani sǎ afirme cǎ în România democraţia este în pericol, iar minoritǎţile naţionale trebuie sǎ beneficieze de drepturi cât mai largi. Si în primul rând minoritǎţii maghiare sǎ i se facǎ „dreptate”, adicǎ sǎ i se asigure autonomia teritorialǎ. Mass-media sǎ fie astfel dirijatǎ, încât sǎ susţinǎ cǎ un stat maghiar în inima României nu numai cǎ nu este împotriva statului român (ca sǎ-l citez din nou pe liderul U.D.M.R.), dar poate constitui un model de democraţie pentru aceastǎ ţarǎ.

Sǎ dea Dumnezeu sǎ mǎ înşel.

Sursa: Război întru Cuvânt 

Dovada faptului că Regimul Băsescu duce la indeplinire „Planul de vânzare pe degeaba a României” inceput din anul 2000 de …. Mugur Isărescu!


Material preluat de pe Surse.org:
Cititi cu mare atentie: Dovada faptului că Regimul Băsescu duce la indeplinire „Planul de vânzare pe degeaba a României” inceput din anul 2000 de …. Mugur Isărescu!

Iată ce scrie în Constituţia României, art. 136: “Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.

Iată ce spune Legea 544/2001: “Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României”….
Iată ce s-a intamplat cand presa a cerut Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM) detalii despre licenţele primite de firmele străine pentru exploatarea aurului şi a altor rezerve naturale pe teritoriul României. Răspuns:
“Informaţiile solicitate nu se încadrează în categoria informaţiilor de interes public. (…) Sunt documentaţii care fac parte din categoria informaţiilor clasificate”.
România nu mai are de 22 de ani capacitatea industriala de a exploata aceste zacaminte, pentru ca industria extractiva si cercetarea in domeniu au fost distruse in mod deliberat.
În decembrie 1989, România nu mai avea nici o datorie externă. De atunci, lucrurile s-au schimbat. Conform datelor Băncii Naţionale, publicate cu cinci luni în urmă,ţara noastră a acumulat, în ultimii 22 de ani, o datorie externă de 92,1 miliarde de euro. Datoria totală se ridică la aproximativ 140 miliarde de euro!
Din 2005, România nu mai scoate nici un gram de aur din minele sale. Motivul oficial: zăcămintele sunt epuizate. Totuşi, opt firme străine au primit licenţe de exploatare în zonele “epuizate”, care s-au dovedit a fi foarte bogate: conţin aur în valoare de 54 de miliarde de euro. Explicaţia: “Au avut hărţile geologice ale statului român”. Au avut acces la acele informaţii despre care ni se spune ca fac parte din categoria informaţiilor clasificate secrete de stat.
România nu mai are de 22 de ani capacitatea industriala de a exploata uriasele rezerve naturale care ne-ar scoate din marasmul economic, – insa isi mai aduce aminte cineva cand si CINE a semnat documentele internationale care acorda exploatarea acestor resurse unor firme particulare, – Statul Român avand un beneficiu de doar 4%!? Da, ati citit bine! Din tot ce se exploateaza si se va exploata din subsolul tarii ( inclusiv din subsolul Marii Negre) România beneficiaza de doar 4%!
Vă aducem aminte noi: Aceste documente ( agreeate de FMI!) au fost semnate de Radu-Mircea Berceanu Ministrul industriei și comerțului in Guvernul Mugur Isărescu care a guvernat România în perioada 22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000.
Pe timpul lui Ceauşescu se scoteau între 14 şi 20 de tone de aur pe an. Dar, după 1990, extracţia a scăzut dramatic, iar în 2005, minele au fost sigilate.Oficial s-a spus că sunt epuizate”.
Un eveniment interesant s-a petrecut în anul 2000, când Banca Naţională ( condusa de facto tot de Mugur Isărescu chiar daca era prim-ministru) a refuzat să mai cumpere aur de la minele româneşti pe motiv că nu poate avea o rezervă mai mare de metal preţios decât 15% din tot ce înseamnă rezervă valutară.Cum aceste mine nu aveau voie să vândă metalul extras decât Băncii Naţionale, au dat, cum era de aşteptat, faliment. Dacă vechile firme româneşti care se ocupau de metalul preţios au dispărut, în locul lor au venit, în mod ciudat, opt companii străine care au cerut în concesiune parcele pentru prospecţiunea şi exploatarea zăcămintelor de aur, tocmai de unde acestea ”se terminaseră”.
Ştefan Marincea, preşedintele Institutului Geologic Român, a declarat că în ţara noastră mai sunt zăcăminte în valoare de cel puţin 54 de miliarde de dolari. Alte estimari spun cel puţin 100 miliarde dolari.
Statul, prin reprezentanţii săi, Isărescu si Berceanu a ştiut perfect ce dă în concesie firmelor care jecmanesc rezervele strategice ale României.
Un alt studiu recent asupra exploatării zăcămintelor de aur din România arată că suntem în elita mondială a metalelor preţioase. “Ocupăm locul cinci în lume la extracţie, în decursul istoriei”, a spus profesorul dr. Gheorghe Popescu de la Facultatea de Geologie Bucureşti, autorul cercetării. Cu toate acestea, România mai are 6.000 de tone de aur în zăcăminte. Cât înseamnă asta? Dacă ne raportăm la cursul BNR de vinerea trecută, când un gram de aur a fost 180 de lei,valoarea totală a zăcămintelor este de aproximativ 250 de miliarde de euro! Şi aceasta în condiţiile în care poporul român se luptă cu sărăcia şi cu nesiguranţa locurilor de muncă!
Conform Legii minelor, din vremea lui Isarescu si modificata în 2009 sub guvernarea lui Emil Boc, România primeşte din partea companiilor care exploatează bunurile subterane o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage . Adică, dacă se câştigă 100 de milioane de euro din extracţia aurului, statul încasează 4 milioane, iar restul merge la firma care exploatează mina.
De menţionat este faptul că în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%!

Mafia bancara in frunte cu Trilateralul Bilderberg, masonul Mugur Isarescu au vandut România pe nimic inca din anul 2000, iar azi Băsescu si Boc nu fac decat sa urmeze acelasi PLAN bine pus la punct, ploconindu-se in fata altui călau al „Illuminati”, Jeffrey Franks, cel care a distrus economia Argentinei intre anii 1998-2001!

Falimentul controlat al Greciei… Se pregăteşte România


Azi Grecia trăieşte din mila Europei … la fel şi România! Acest articol e o analiză comparată care ne arată ce ne asteaptă peste 2-3 ani:
Toată lumea se uită cu stupefacţie cum a ajuns Grecia, o ţară a Uniunii Europene şi cu moneda euro, un „cadavru în putrefacţie”, care este lăsat să falimenteze controlat pentru a nu dărâma tot sistemul financiar european.
Practic Grecia trăieşte din mila Europei şi treptat s-a predat comisarilor financiari europeni. Grecia nu mai are brand de ţară, iar investitorii nu mai au încredere în ea. Cât poţi să trăieşti, ca economie şi ţară, numai din reducerea tarifelor în turism şi din austeritate? Pentru a vedea unde a ajuns Grecia trebuie să ne uităm la parcursul ei din ultimul deceniu în care toată clasa politică elenă s-a înfrăţit cu lumea afacerilor devalizându-şi propria ţară. Banii Greciei sunt în conturile din străinătate.
Este România împinsă pe acelaşi drum de liderii săi politici actuali? Extrapolaţi datele statistice actuale şi combinaţi-le cu înfrăţirea politică şi economică de la noi…
Acum un deceniu Grecia a intrat în zona euro, iar liderii ei politici au deschis sticlele de şampanie. Atunci, Grecia a beneficiat de un „wild card” din partea Europei ca să nu fie lăsată pe margine şi astfel proiectul politic european de şase decenii la care a muncit generaţia de după cel de-al Doilea Război Mondial să fie ciunt.
După zece ani, grecii au ajuns să se trezească în fiecare zi cu ameninţarea ieşirii pe uşa din dos din zona euro şi să se îndrepte sigur spre un faliment „controlat” al întregului brand de ţară.
În doi ani de zile Grecia a fost salvată de două ori de la un faliment necontrolat, în corpul ei injectându-se în total 240 de miliarde de euro, adică cât PIB-ul lor. Cele mai puternice ţări ale Europei trebuie să scoată bani din buzunar şi să ajute Grecia să îşi plătească datoriile astfel încât lumea financiară să nu se prăbuşească precum un domino.
Când au intrat în zona euro Grecia avea o datorie de 100% din PIB. În zece ani a mai adăugat 50% din PIB (în 2011 PIB-ul este estimat la 217,8 mld. euro, iar datoria publică la 347 mld. euro). Dar ce au făcut cu banii întrucât economia lor nu a avut o creştere spectaculoasă, ci practic s-a târâit. Într-un deceniu au adunat datorii de 170 de miliarde de euro, dar PIB-ul a crescut cu numai 70 de miliarde de euro.
Grecia a fost pasată la fiecare ciclu electoral între practic aceleaşi „familii” de politicieni. Atâta timp cât cel care ajungea la putere majora salariile şi pensiile din condei, adică din împrumuturi, lumea era fericită şi nimeni nu punea întrebări. Contractele publice erau adjudecate de „familii”, iar banii plecau în conturile din străinătate. Cazul Olimpiadei din 2004 a fost cel mai elocvent. Grecia a plătit o factură de 9-10 miliarde de euro, când în realitate costurile erau de 4-5 miliarde de euro. Acum toată infrastructura sportivă stă nefolosită şi înghite anual sute de milioane de euro de la buget pentru întreţinere. Autostrăzile au costat dublu sau triplu, iar toate construcţiile publice erau cele mai râvnite contracte.
Grecii se bazează numai pe turism în susţinerea economică, având în vedere că exporturile sunt de numai 20 de miliarde de euro, iar deficitul comercial – exporturi minus importuri – se situează în jurul a 20 de miliarde de euro. O întreagă generaţie de politicieni a luat bani ca să aibă linişte în ţară, dar nu a construit nimic. Criza financiară mondială izbucnită la finalul lui 2008 a dezvelit situaţia Greciei. În momentul în care toată lumea a început să fugă cu banii de peste tot şi nimeni nu mai voia să împrumute ţările slabe, Grecia a rămas practic fără bani. În mai 2010 a venit primul pachet de salvare în valoare de 110 miliarde de euro. Liderii politici eleni nu au făcut nimic în schimbul acestui pachet, iar practic totul s-a blocat timp de un an şi jumătate. Scăderea economică a venit peste ei, iar grecii şi-au retras chiar ei banii din bănci şi mulţi i-au dus în străinătate. 60 de miliarde de euro au plecat din depozite din septembrie 2009, când erau 237 de miliarde de euro. În aceste condiţii, cu ce să mai finanţezi economia? Şi cu ce să mai plăteşti datoriile?
Practic Grecia a intrat într-un faliment controlat al întregului brand de ţară. Nimeni nu o mai împrumută şi stă la mila Europei. Fără bani nu îşi poate reforma economia astfel încât să genereze surplus din care să plătească treptat datoriile.
Liderii politici vor fi practic obligaţi să vândă sau să pună gaj toate activele în contul datoriilor. Poate să reziste Grecia în aceste condiţii sau inevitabil va ieşi singură sau va fi expulzată din zona euro?
Dacă iese şi revine la drahmă, atunci o întreagă ţară îşi va pierde puterea de cumpărare peste noapte prin devalorizare, iar un salariu minim de 750 de euro acum se va înjumătăţi. Chiar şi în aceste condiţii Grecia va trebui să îşi găsească alţi „sponsori” care să o finanţeze, dacă Europa îşi întoarce spatele cu totul. Chinezii şi ruşii sunt singurii pentru care Grecia prezintă interes. Pentru ruşi ar fi practic a reluare a istoriei, având în vedere că la Ialta în 1945 au făcut schimb de ţări cu americanii şi englezii. Au dat Grecia, au luat România.
Cu puţine excepţii (exporturile României sunt duble faţă de ale Greciei – 40 de miliarde de euro versus 20 de miliarde) România prin liderii ei politici mai face câte un pas pe drumul deschis de Grecia.
România are o datorie publică în jurul a 33% din PIB ( 129 de miliarde de euro estimat pentru 2011), dar dacă se adaugă şi cea privată, datoria este de 108% din PIB, adică aproximativ 140 de miliarde de euro!
Mulţi analişti spun că la datoria totala nu ar trebui socotita si cea privată, ceea ce este fals deoarece pentru firmele private ajunse in incapacitate de plată, – până la urma tot Statul plăteste, este exact ce se petrece acum in Grecia!
Cititi si:
Datoria reala a Romaniei: 140 miliarde euro!

În trei ani de criză România a adunat la datoria publică peste 25 de miliarde de euro fără ca acest lucru să se vadă cumva în economie prin reduceri de taxe şi impozite sau proiecte de investiţii care să genereze creştere.
Cele 25 de miliarde de euro au fost luate pentru acoperirea deficitelor de pensii, de asigurări sociale şi plata facturilor pentru autostrăzi şi drumuri care încă nu se văd, pentru bazine de înot care sunt închise pentru că nu mai sunt bani de întreţinere, pentru plantat de flori, pentru contracte publice mai mari cu o treime, pentru aparatură medicală pe care nu o foloseşte nimeni sau pentru sisteme informatice care nu funcţionează, dar au fost plătite. În sistemele informatice publice au fost investiţii în zece ani de peste 2 miliarde de euro, dar instituţiile nu comunică deloc între ele informatic.
În sistemul de sănătate a fost nevoie de un deceniu şi de peste 100 de milioane de euro ca să se facă o bază de date cu privire la consumul de medicamente şi nici până acum nu este funcţional în totalitate.
De trei ani economia se zbate între -1,5% în 2010, 2,5 creştere în 2011 şi speranţa unui plus de 1,5% în acest an. La aceste ritmuri economice soldul datoriei creşte cu 2 miliarde de euro pe an, asta în condiţiile în care nu se preiau datoriile firmelor de stat sau ale primăriilor. România are nevoie de o creştere economică de cel puţin 5% pe an în următorul deceniu pentru a nu deveni ea o victimă a pieţelor financiare prin creşterea gradului de îndatorare. Cum să obţii o creştere economică de 5%, în condiţiile în care o întreagă clasă politică, de la preşedinte la premier, miniştri şi funcţionari, şi-a bătut joc de cea mai ieftină sursă de finanţare – fondurile europene. Mandatul de trei ani al premierului Boc a fost catastrofal din această privinţă, iar cel mai bine se vede prin cei trei miniştri care au trecut pe la Ministerul Muncii şi nu au reuşit să supravegheze programul POSDRU si am pierdut o finantare de 3,5 md. euro…
Cum poţi să atragi 6 miliarde de euro în acest an din fonduri europene când puterea a acceptat, mai mult de faţadă, să creeze un post de ministru de afaceri europene care practic nu poate să facă nimic.
Odată cu izbucnirea crizei ritmul de creştere al salariilor s-a oprit brusc în toată economia şi chiar s-au operat scăderi, având în vederea căderea vânzărilor şi lipsa banilor odată cu închiderea robinetului de finanţare de către bănci. Cu salarii care se învârt între 200 şi 400 de euro nu se poate crea o piaţă internă care să stimuleze consumul şi să nu depindem atât de mult de exporturi pentru a avea un plus economic.
De douăzeci de ani, aceiaşi lideri conduc România, iar alternarea la putere s-a produs numai la televizor. În spate afacerile firmelor de partid merg înainte, iar singura problemă este pentru ce sumă se scoală cineva „din pat” ca să rezolve un contract. Şi exact ca la greci probabil că banii sunt în afară.
La o creştere economică ce se învârte între +1/-1% niciun investitor străin nu va mai călca în România, iar exemplul cel mai bun sunt aceşti trei ani, când de la investiţii străine de 16 miliarde de euro am căzut la 1,9 miliarde de euro şi nici după trei ani guvernul, fie că a fost Boc sau acum Ungureanu, nu are o strategie de a readuce investitorii străini în economia românească.
Nu totul stă numai în garanţiile pe care le oferă statul, mai trebuie să oferi şi o economie şi o administraţie mai puţin coruptă şi birocratică. Reforma statului, sloganul din ultimii doi ani de zile, nu are rezultate practice în economie. Degeaba vrea guvernatorul BNR Mugur Isărescu să „scape” de FMI când nu are ce să pună în loc. Ce să prezinţi şi cu ce să te duci în faţa pieţelor? Cu un deficit bugetar care este ţinut sub control numai prin amânarea plăţii facturilor? Cu fonduri europene care îţi explodează în faţă şi riscă să fie oprite? Cu un sistem bancar care este practic controlat de zece bănci, dintre care două sunt greceşti? Cu menţinerea la limită a finanţărilor către România, doar ca să mai aibă puţin oxigen operaţiunile locale? Cu o piaţă internă unde oamenilor le este frică să consume pentru că nu ştiu ce se întâmplă mâine şi nici nu au încredere în liderii lor? Cu contracte ale firmelor de stat din care pleacă 100-200 de milioane de euro mai departe? Cu un sistem medical devalizat de toată lumea? Cu o administraţie plătită la limita subzistenţei, dar unde toată lumea se bate să intre având în vedere că „şpăgile” care ies depăşesc orice imaginaţie (vezi cazul primarului Clujului Sorin Apostu)? Cu jumătate din Parlament care încasează 1.000 de euro pe lună net de deputat sau senator şi care lucrează şi legiferează fluierând de la balcon sau fiind în grevă parlamentară? Cu oameni de partid care sunt treziţi noaptea din somn şi puşi miniştri? Cu o clasă de lideri români de business care nu vor să audă de politică şi care nu sunt uniţi? Cu vânzări de active şi apoi închideri de unităţi? Cu TVA de 24% pe care mai bine nu îl plăteşti şi preferi să lucrezi la negru? Cu taxe pe forţa de muncă de jumătate din salariu de care fug toţi? Cu „impresari” care ameninţă în sala de judecată? Sau cu finanţatori care fac agenda publică? Cu cine să înlocuim profesoratul FMI?
Nici când am fost inundaţi de miliarde de euro nu am pus ceva în loc.
Dacă liderii politici, cei cărora populaţia le-a încredinţat cu bună credinţă administrarea ţării, nu schimbă cursul pe care a intrat România sau dacă România nu îşi schimbă liderii, atunci Grecia de acum este imaginea României din viitor. Dacă….

Casa Regală a României, susţinătoarea statului de drept


România a cunoscut o perioadă de mare înflorire şi dezvoltare în timpul Regalităţii. Monarhia constituţională a adus consolidarea statului român, libertate, democraţie şi aşezarea României între statele civilizate ale lumii.
Voi încerca în această prezentare, fără a avea pretenţia că voi putea epuiza acest subiect deosebit de vast, o privire asupra activităţii Casei Regale a României în susţinerea instaurării statului de drept în Patrie pe timpul desfăşurării revoltei din Decembrie 1989, dar, şi după ce naţiunea română şi-a recâştigat dreptul de a se alătura celorlalte naţiuni libere din Europa.
Pentru început se impune o scurtă prezentare a istoriei Casei Regale a României. Se impune să dăm un răspuns la întrebarea, de ce a fost nevoie de un principe străin pentru ca Principatele Române, după Unirea realizată de Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al celor două ţării greu încercate de istorie, să poată merge mai departe, unite într-un stat naţional şi liber.
Încă înainte de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, se creează în cele două Principate, Ţara Românescă şi Moldova, un front unionist. La Iaşi, în februarie 1957, unioniştii se constituie în „Comitetul Electoral al Unirii” şi adoptă un program de acţiune. Unul din punctele acestui program, punctul 4, stipulează următoarele: ereditatea şefului statului, ales din una din familiile suverane ale Europei, însă cu înlăturarea acelora din statele vecine (…).
În Muntenia, la 15 martie 1857, în ziarul „Concordia” membrii Comitetelor Unirii publică dorinţele exprimate de bucureşteni la o adunare unionistă. Unul din puncte se referă la viitorul şef al statului. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare d-ale Europei, ai cărui moştenitori născuţi în ţară am dori să fie crescuţi în religia ţării, cereau bucureştenii la adunarea unionistă din 1857.
Fostul domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), scria în mai 1857 un memoriu ministrului de externe francez, contele Walewski. În acest lung memoriu, fostul domnitor moldovean îşi exprimă dorinţa ca cele două Principate să fie unite, pentru că locuitorii lor sunt fraţi de acelaşi sânge şi de aceeaşi origine.
Fostul şef al statului moldovean mărturiseşte oficialului francez greşelile pe care le-a făcut în cei 7 ani de domnie, dar îi arată şi cauzele pentru care a săvârşit aceste nedreptăţi şi nelegiuiri. „Însă cum era să nu fac, când eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu; logofăt mare pe cuscrul meu; postelnic pe fiul meu; preşedintele divanului pe cumnatul meu; ispravnici pe nepoţi şi pe amici, privighetori şi poliţai pe oamenii acestora.”
Unirea Principatelor Române se realizează odată cu actul de la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor şi în Ţara Românească, după ce în 5 ianuarie a fost ales domnitor al Moldovei, devenind primul domnitor ales al Principatelor Române Unite. Până în februarie 1866 avea să domnească Alexandru Ioan Cuza. Manifestările autoritare ale lui Cuza au adus nemulţumiri din partea partidelor vremii, împotriva sa constituindu-se ceea ce s-a numit Monstruasa Coaliţie. Din cauza orientărilor politice diferite apărute între Cuza şi politicienii acelor vremuri, în 11 februarie 1866 domnitorul Unirii a fost obligat să abdice şi să părăsească Principatele.
După abdicarea lui Cuza, clasa politică şi-a îndreptat atenţia spre dinastiile domnitoare din Europa pentru a aduce pe tronul Principatelor un principe din rândul acestora.
Carol I soseşte în Principate la puţin timp după abdicarea lui Cuza, şi aduce odată cu primii săi paşi pe glia sacră a naţiunii române, leacul cu care spera să poată vindeca poporul de aici de gena dezbinării, gena moştenită de la strămoşii daci.
Întemeietor al Dinastiei Române, Carol I a fost un vlăstar al Zollernilor, fiu al principelui prusac Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al prinţesei Josephine Friederike Luise de Baden.
Odată instalat domnitor al Principatelor Române, având adeziunea poporului, care în urma unui plebiscit s-a pronunţat pentru aducerea sa cu un număr de 685.966 voturi pentru şi doar 224 împotrivă, noul şef al statului, Carol I, a început munca pentru clădirea unei noi Patrii, emiţând în acest sens o proclamaţie către poporul român, proclamaţie ce cuprindea viitoarele sale intenţii. Credinţa în Dumnezeu şi în valorile naţionale, iubire, fericire şi unitate sunt principiile ce reprezintă fundamentul Casei Regale a României, încă de la întemeierea sa.
La puţin timp după ce noul domn luase în mâinile sale cârma fragilului stat român, Dimitrie Sturdza rostea în Senat următoarele cuvinte: „Prin preluarea conducerii, Carol I a salvat România de la războiul civil şi a ajutat-o să nu cadă în prăpastia pe marginea căreia se afla aproape fără speranţă!”
La 1 iulie 1866, Principele Carol I promulgă Cosntituţia, legea fundamentală pentru consolidarea statului de drept, iar pe 10 Mai 1877 Principele semnează actul prin care se consfinţeşte Independenţa Romaniei, statul român având până atunci statut de autonomie sub suzeranitate otomană. La 10/22 mai 1881 Carol I este încoronat Rege al Românei, România devenind din acel an, Monarhie constituţională (Regat). Alătutri de soţia sa, regina poetă Carmen Sylva, Regele Carol I avea să consolideze trainic statul român, lăsând urmaşilor premisele întregirii lui.
După ce Carol I părăseşte cele pământeşti, în 1914, succesorul său, Fedinand I, duce mai departe opera de consolidarea şi întregire a statului român lăsat moştenire de unchiul său, regele Carol I. Fiul lui Leopld, fratele lui Carol I, Rege Ferdinand I, om de onoare şi caracter, s-a conformat cu bucurie şi conştiinciozitate obligaţiei ce i s-a impus, aceasta chiar şi cu riscul ca sub rigoarea îndeplinirii ei să i se frângă inima.
Având lângă el, drept soţie, un nobil vlăstar al Casei Regale Britanice, Marie Alexandra Victoria din Casa de Saxa –Coburg şi Gotha, dar şi o clasă politică dornică de a lăsa ceva urmaşilor, Ferdinand I este Regele care a întregit România în anul 1918, după încheierea primei conflagarţii mondiale.
Regele Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria au fost încoronaţi ca şefi ai noului stat naţional unitar român în Biserica Încoronării din Alba-Iulia, în data de 15 octombrie 1922, această încoronare făcându-se de însuşi Miron Cristea, Mitropolitul Primat al Regatului Unit al României.
După unire, Rgele Ferdinad I şi Regina Maria, au urmărit să asigure noului stat, climatul de linişte pentru ca oamenii politici din Regat să poată desăvârşi consolidarea sa. Astfel că, Regele Ferdinand I a căutat să-şi facă o părere clară despre bolşevism, şi a declarat în noiembrie 1919: „Găsesc că mijlocul preventiv cel mai bun împotriva bolşevismului constă
într-o reformă agrară înfăptuită cu generozitate. La noi în România, această reformă deja se
realizează; şi pot să spun liniştit că, în parte, ea este meritul meu. Sunt convins că în statele agrare bolşevismul nu poate să apară decât ca o maladie de scurtă durată. Leacurile cele mai bune împotriva ei sunt împărţirea pământului şi asigurarea posibilităţii de a munci”.
În timpul dominei celor doi suverani statul de drept a fost consolidat prin ratificarea, în 29 martie 1923 a unei noi Constituţii, act fundamental care să corespundă noului stat întregit.
Până în vara anului 1940 avea să dureze România Întregită după primul război mondial. În timpul domniei regelui Carol al II-lea, România pierde o serie întreagă de teritorii în dauna unor puteri cu regimuri totalitare. Dictatura Regelui Carol al II-lea se instituie şi în România în anul 1938, ţara noastră căzând pradă absolutismului unui monarh care se abate de la principiile democraţiei pe baza cărora a fost fondată Casa Regală a României.
Carol al II-lea avea să renunţe la tronul României în 1925, succesorul Regelui Ferdinand I după moartea acestuia în 1927, devenind nepotul său, Mihai I, care datorită faptului că avea vârsta de 6 ani a domnit timp de aproape 3 ani sub o regenţă. Carol al II-lea revine pe tronul României în iunie 1930 şi timp de 10 ani domnia sa va sta sub semnul unui grup de influenţă implicat în numeroase acte de corupţie.
În 1940 Regele Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său Mihai, principele moştenitor al coroanei Regatului României, care până în anul 1947 va avea de înfruntat numeroase piedici în apărarea democraţiei şi a ordinii de drept din Regatul său.
Cu sprijinul oamenilor politici grupaţi în jurul Tronului, mizând pe ajutorul statelor cu democraţii avansate, dar şi pe sprijinul divin, Mihai I, în calitate de şef al statului român şi de comandant superm al armatei, comandă întoarcerea armelor împotriva ocupantului german prin Proclamaţia către ţară rostită la radio în seara de 23 august 1944. După ce dictatura lui Ion Antonescu a fost înlăturată, dictatorul fiind arestat, urmările acţiunilor lui nu au rămas fără ecou pe frontul de est. Armatele sovietice nu s-au purtat deloc cavalereşte cu noua armată aliată, trupele româneşti care se aflau în contact imediat cu trupele armatei roşii au fost tratate ca prizoniere.
Slaba reacţie a statelor aliate preocupate, poate, mai mult să ocrotească puterea sovietică aflată de aceeaşi parte a baricadei cu ele, dar cu alte intenţii la finalul conflagarţiei mondiale, a adus Regatul României în faţa invaziei armatei sovietice, armată care deşi a săvârşit numeroase abuzuri împotriva unei ţări aliate, acestea nu au atras o intervenţie hotărâtă din partea celorlalte puteri din tabăra Naţiunilor Unite.
Acţiunea conspirativă a sovieticilor asupra Regatului României a început imediat după ce ocupanţii roşii au instalat un guvern care să le sprijine politica de ocupaţie, guvernul Groza, instalat în 6 martie 1945. Guvernului de ocupaţie, Regele i-a răspuns printr-o grevă, refuzând colaborarea cu acesta. Ezitările unor politicieni, dar şi indiferenţa vesticilor pentru soarta statului român, au adus odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I la desfiinţarea instutuţiei statale, teritoriul României fiind inclus pentru mulţi ani în întinsul Imperiu al Sovietelor.
Membrii Casei Regale a României au fost exilaţi şi forţaţi să trăiască departe de locurile în care strămoşii lor au reuşit să ridice o naţiune.
România Regală a continuat să existe în exil, ea a rămas mai departe grupată în jurul Regelui. Pentru românii prigoniţi de regimul totalitar comunist precum şi pentru toţi românii care au simţit nevoia de o reprezentare oficială între străini a fost creat Comitetul Naţional Român, un guvern al României Regale în exil. Comitetul a fost constituit pe baze democratice şi a avut acordul generalului Rădescu, exilat de ocupaţia sovietică.
Micile neînţelegeri din interiorul Comitetului nu au umbrit acţiunile sale, guvernul din exil arătând lumii libere drama prin care trecea România ocupată de armata imperiului de la răsărit.
În acest timp în ţară, prigoana celor care mai credeau că pot rezista luptând pentru menţinerea statului de drept, era în toi. A urmat, în rândul elitelor Regatului României, arestări făcute de securitate, poliţia politică organizată după modelul serviciilor secrete din timpul Rusiei medievale. Securitatea avea să distrugă întreaga clasă politică formată în spiritul statului de drept, având de suferit întreaga populaţie aflată în ţara ocupată.
Revoltele împotriva noului regim au culminat cu anul 1989, atunci când, având favorabil şi contextul internaţional, România şi-a putut croi un destin nou, un destin care să poată reînnoda firul rupt al istoriei patriei odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I.
În 30 ianuarie 1989 Regele Mihai a adresat o scrisoare Naţiunilor Unite, Comisiei Drepturilor Omului din Geneva. În scrisoare, suveranul de drept al României, Regele Mihai I, pledează în numele poporului român şi roagă Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, să intervină în favoarea României. Suveranul român aduce la cunoştiinţa Comisiei faptul că drepturile omului sunt încălcate prea ades şi în prea multe state şi este un act justiţiar ca aceste încălcări să fie combătute energic. Regele României cere Comisiei să acorde prioritate în lucrările ei celor 23.000.000 de oameni obligaţi să aplaude pe cel care-i înfometează, îi umileşte, le distruge oraşele şi satele.
La sfârşitul lunii noiembrie 1989, Regele Mihai se adresează preşedinţilor celor două mari puteri ale lumii, G. Bush şi M. Gorbaciov, îndemându-i să nu uite nefericitul popor român în discuţile pe care le vor avea în curând.
Izbucnirea revoltei de la Timişoara, revoltă îndreptată împotriva terorismului practicat de reprezentanţii regimului socialist, îl determină pe Regele Mihai I să se alăture în 19 decembrie, îngrijorat de cruzimea celor ce s-au petrecut cu două zile în urmă, din exilul elveţian, cu gândul şi sufletul, alături de românii revoltaţi. Regele îndeamnă românii să manifeste paşnic, fiindcă, prin însăşi sălbăticia represiunii, autorităţile au arătat teamă în faţa poporului.
Luările de cuvânt vor fi continuate de Regele Mihai şi în seara de 21 decembrie, dată în care Bucureştiul s-a solidarizat cu vestul României pentru îndepărtarea socialismului. Apelul Regelui este transmis concomitent, la Radio Europa Liberă, Vocea Americii, B.B.C. şi de ziariştii întruniţi la Ferney-Voltaire (Franţa). În apelul transmis la posturile de radio care în timpul RSR dădeau speranţe tuturor românilor, Regele cere armatei române să răstoarne „regimul impostorului Ceauşescu şi al familiei sale”, precum şi „să elimine securitatea.” De asemenea cheamă muncitorii la grevă generală pe tot cuprinsul ţării, aplează la diplomaţii români din străinătate să participe la răsturnarea regimului, cere generalilor şi persoanelor opuse regimului să constituie un guvern de tranziţie care să readucă democraţia şi să organizeze alegeri libere.
După ce cuplul de dictatori părăseşte puterea, în data de 22 Decembrie 1989, trupele fidele regimului socialist încearcă să se salveze atacând poporul care se bucura de victoria obţinută, în stradă. Atacurile teroriştilor asupra poporului, atacuri ce au avut loc în seara de 22 şi în noaptea de 23 Decembrie, nu l-au lăsat indiferent pe MS Regele Mihai I. Suveranul român face un apel către întreaga lume creştină, cerând marilor puteri să intervină „împotriva gărzii pretoriene a lui Ceauşescu, compusă din trupe militare de elită siriene şi libiene care sprijină securiştii rămaşi fideli lui Ceauşescu.”
După lichidarea liderilor care au reprezentat vechiul regim, Regele Mihai I a adresat românilor, în a doua zi de Crăciun, un mesaj pentru „restabilirea păcii civile, a păcii din inimile lor.” Ataşat ţării, fidel devizei Casei Regale a Românie „Nihil sine Deo”, Regele suveran şi-a exprimat dorinţa de a contribui cu toată puterea sa la restabilirea păcii în ţară şi la refacerea ei.
În ianuarie 1990, Principesa Margareta păşeşte pentru prima dată în România şi găseşte urmele regimului socialist, umbra cenuşie a anilor de totalitarism abătuţi peste ţară. Pentru a ajuta România eliberată din lagărul sovietic, Principesa Margareta a pus bazele unei Fundaţii, fiind sprijinită şi de tatăl său, MS Regele Mihai I.
Cu toate intenţiile bune venite din partea Regelui, de a ajuta România să renască după căderea comunismului, noua putere instalată după 22 Decembrie nu va dori o reconciliere cu istoria şi o abandonare a vechilor mentalităţi comuniste, dovedind prin aceasta absolut acelaşi scenariu pus la punct de sovietici în anii 1944-1947.
În anul 1990, la un an după ce dictatura a căzut, Regele Mihai I a revenit în Patria Sa. Trupele regimului neocomunist aveau însă să expulzeze din nou pe Rege din România invocând ilegalitatea vizitei. Expulzarea a trezit dezgust Regelui şi i-a amintit de cei care l-au obligat să abdice în 1947, ameninţându-l cu execuţia a 1000 de studenţi luaţi ostatici.
Guvernul Roman, în timpul căruia Regele a fost din nou expulzat din ţară, avea să cadă după mineriada din septembrie 1991. În fruntea executivului român este numit un tehnocrat, Theodor Stolojan. Theodor Stolojan va conduce un guvern interimar cu misunea de a pregăti alegerile generale din 1992.
Prima primire a Regelui Mihai I va avea loc în România după 1989 cu ocazia Sărbătorilor Pascale din anul 1992. La invitaţia Î.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, în România sosesc Majestăţile Regale, Regina Ana şi Regele Mihai I, Alteţele Regale, Principesa Eelena şi fiul acesteia, Principele Nicolae. Familia Regală a României este întâmpinată cu mult entuziasm de către popor, reacţia oamenilor luându-l prin surprindere pe Rege şi dându-i speranţele unui viitor mai bun pentru România. Doar 3 zile de Paşte a durat vizita Familiei Regale în România. Cea mai puternică impresie păstrată de Rege în urma acestei vizite, a avut loc odată cu depunerea unei coroane de flori la Bucureşti în Piaţa Romană, locul unde au fost împuşcaţi tinerii români în Decembrie 1989, loc din care Regele a văzut în depărtare o femeie care nu s-a apropiat prea mult de Familia Regală, a făcut semn cu mâna şi a strigat: „Oameni buni, veniţi acasă!”
Casa Regală a României a fost prezentă pentru a ajuta pe românii aflaţi în suferinţă şi în timpul catastrofelor naturale din anul 1995. În timpul inundaţiilor din acel an Casa Regală s-a implicat atât în sprijinirea morală cât şi materială a celor ce s-au aflat în suferinţă.
După alegerile din noiembrie 1996 MS Regele Mihai I a reuşit să ajungă de mai multe ori în România. Ţara îi părea neschimbată în comparaţie cu ceea ce cunoştea el din timpul când România era un stat consolidat puternic, oamenii din aceste timpuri erau însă cu foarte multe probleme, probleme care le aduc o tristeţe generală.
În anul 1997 în timpul guvernării CDR, autorităţile române fac un gest simbolic şi reconfirmă calitatea de cetăţean al României pentru Majestatea Sa Regele Mihai I. După abdicarea forţată, Regelui i-a fost retarsă cetăţenia română de către comunişti, aceştia neavând niciodată în vedere faptul că prin naştere MS Regele Mihai I va rămâne român în ciuda gesturilor lor nefireşti.
În anul 1997, MS Regele Mihai I a întreprins un turneu diplomatic pentru a convinge o serie de ţări ale NATO că locul României este în Alianţa Nord-Atlantică încă din primul val de noi aderări. Deşi în ţară era o situaţie nefirească, conflictele pentru putere dintre politicieni întârziau reformele şi intrarea ţării pe un făgaş normal, Regele nu a încetat să spere că România va fi admisă în NATO încă din primul val.
România nu este admisă în NATO la summit-ul de la Madrid datorită instabilităţii politice din ţară, aici existând în acel an 1997 încă multe lucruri de bază nerezolvate. Privatizarea încă stagna pe atunci în România, un alt lucru nerezolvat până la acea dată fiind legat de proprietatea privată, oamenilor nu li s-a restituit ceea ce statul a confiscta şi din această cauză exista o nemulţumire foarte mare în rândul oamenilor.
Într-un interviu dat săptămânalului „Lumea liberă” din New York în 1998 şi preluat de cotidianul Ziua, Regele face referire şi la fostul general al DIE, Ion Mihai Pacepa. Pacepa a părăsit blocul sovietic în vara anului 1978 şi a cerut azil politic în SUA. Regimul din România a primit o lovitură puternică în urma dezertării sale, aceasta atrăgând pentru Pacepa două condamnări la moarte în contumacie din partea regimului condus de Nicolae Ceauşescu. Fostul general Pacepa este considerat de Rege un om serios şi cinstit. Regele consideră că Pacepa a lucrat în locuri urâte, dar şi-a dat seama de putreziciunea sistemului, iar prin plecarea sa a făcut mult bine ţării. Odată cu refugiul său în SUA, Ion Mihai Pacepa a reuşit să influenţeze decisiv opinia americanilor în sensul de a nu-i mai acorda sprijin lui Ceauşescu, consideră Regele în interviul din „Lumea liberă”. În anul 1997, pe când România dorea să adere la NATO în urma summit-ului de la Madrid, Pacepa contiua să menţină asupra lui condamnarea la moarte dată de regimul ceauşist. O piedică în calea aderării României la Alianţa Nord-Atlantică, refuzul puterii de la Bucureşti de a-l reabilita pe Pacepa, a reperezentat un punct foarte slab pentru ţară în cursa aderării la NATO, considera Regele Mihai I în interviul din „Lumea liberă”.
Întâlnirea Regelui cu partizanii români care au luptat în munţi împotriva comunismului a avut loc abia în 1997. În acel an Regele Mihai I a trăit momentul cu o emoţie specială, a intrat în casele luptătorilor anticomunişti cu bucurie şi emoţie.
Nici pământul Basarabiei nu a fost uitat de Casa Regală a României după căderea regimului comunist. În anul 2006 Regele a păşit pe pământul Basarabiei pentru prima dată după 65 de ani. Suveranul român a fost însoţit de Principele Radu al României, vizita fiind prilejuită de inaugurarea cimitirului Ţiganca în judeţul Cahul, un cimitir în care sunt înhumaţi 1020 de ostaşi români, căzuţi pe fontul de est, în iunie 1941. Regele Mihai I a purtat discuţii cu mai mulţi oameni (civili) şi chiar ofiţeri ai Aramtei Române.
În anul 1999, la aniversarea celor 10 ani de la victoria obţinută împotriva comunismului în România, Familia Regală a României a fost prezentă în Oraşul Martir Timişoara. Suveranii României, MS Regele Mihai I şi MS Regina Ana, au comemorat eroii căzuţi în Decembrie 1989 prin prezenţa Majestăţilor Lor în locurile ce amintesc acest episod tragic din istoria recentă a Patriei din oraşul bănăţean.
În concluziile acestui scurt articol, se poate observa faptul că şi în timpul exilului, Casa Regală a României nu a ezitat nicio clipă să menţină speranţa românilor în vremuri mai bune pentru ei. În timpul revoltei din Decembrie 1989, MS Regele Mihai I a fost cu gândul şi sufletul alături de românii revoltaţi şi a încurajat permanet demonstraţiile lor pentru libertate. După victoria obţinută împotriva comunismului, în Decembrie 1989, Casa Regală a României s-a implicat în nenumărate rânduri în activităţi de susţinere a românilor aflaţi în nevoi. Aderarea României la NATO precum şi acceptarea României în Uniunea Europeană se datorează în mare măsură Casei Regale a României. Prin toate acţiunile sale, prin ajutorul oferit ţării, atât în timpul exilului forţat din România, dar mai ales după revolta anticomunistă din Decembrie 1989, Casa Regală a României a contribuit, în ciuda dificultăţilor întâmpinate din partea neocomuniştilor instalaţi la putere, la reclădirea statului de drept în România şi la integrarea ţării în rândul statelor civilizate ale lumii.

Suntem veniţi din anii ’50! O preluare interesanta gasita pe net.


„Dacă n-am putut plăti atunci răul ce ni s-a făcut, de-atâta să avem grijă: măcar să nu uităm!” (Nicolae Iorga)

Ţara în care trăim s-a născut pe 30 decembrie 1947. O ţară „nouă”, pe ruinele uneia mai vechi, ale cărei tradiţii coboară mult în timp. Dar numai că s-a dorit dintr-odată, abrupt, un timp „nou”, o ţară „nouă”, unde să fie stăpân un om „nou”. Şi totul a început cu anul 1948. A fost desigur o perioadă de interimat şi pe măsură ce treceau anii, între august 1945 şi decembrie 1947, vitezele schimbării s-au accelerat.

Oamenii care ne conduc astăzi au legătură cu acest trecut apropiat. Nu-l pot numi un trecut istoric, ci un trecut sufletesc deoarece s-a petrecut o reală malformare a sufletului românesc. Acesta refuză să se schimbe şi odată cu el şi mentalitatea. Părinţii celor care sunt astăzi stăpânii României au reprezentat vechea gardă de profitori şi oportunişti, şi au luat în stăpânire un teritoriu cu milioane de suflete. Şi foarte periculoasă este succesiunea acestor funcţii în instituţii publice. Pe lângă funcţia ocupată, mesajul politic al acestor indivizi este în consonanţă cu politica lor de dezinformare gri şi de cultivare a memoriei scurte.

Povestea acestei cuceriri prin teroare şi punerea la punct a unui mecanism diabolic de distrugere a valorilor, aflat şi azi în funcţiune, anamneza acestui fenomen care ne distruge ţara, a fost publicată într-o monografie completă pentru anii ’50, detaliată, temeinic analizată şi argumentată. Această analiză lucidă a epocii dejiste se numeşte “Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950” (Compania, 2012) iar autorul este Dorin-Liviu Bîtfoi. Fragmentele prezentate aici sunt un avant la lettre ale unei lucrări de mari dimensiuni, impresionantă prin documentarea şi informaţia istorică prezentată.

Eu aş recomanda cititorului, odată ce va lectura această carte, să urmărească şi o perspectivă singulară: cum ar fi arătat o zi din viaţa sa în 1950. Cum ar fi trăit ca licean, student, muncitor, adult sau copil, femeie sau bărbat, intelectual sau plugar colectivizat. O zi din viaţa unui om obişnuit în 1950. Dorin-Liviu Bîtfoi mi-a deschis prin cartea sa, fără precedent istoriografic prin analiza ei desăvărşită, privirea asupra unei astfel de perspective. Vom trece de detaliile de suprafaţă, politice sau istorice şi vom coborî în stradă, vom intra în casele părinţilor noştri, încă foarte tineri, şi vom observa decalajul zdrobitor, prezent şi azi, dintre viaţa oamenilor obişnuiţi dintotdeauna şi viaţa îmbelşugată şi lipsită de griji a mafiei nomenclaturiste, ai căror succesori guvernează astăzi România.

Un ofiţer al armatei regale se întoarce acasă

Din prizonierat, desigur. El şi generaţia lui au fost cei dintâi martori ai acestui decalaj istoric, abrupt, terifiant, venit repede şi foarte rezistent în timp. Radu Mărculescu povesteşte: „Era 17 iulie 1951. Camionul o luă în viteză şi curând trecu prin aglomeraţia pestriţă şi zgomotoasă din Piaţa Rahovei, care oferi ochilor mei curioşi – după o absenţă de nouă ani – primele mostre de oameni liberi din România. Cum arată această lume de acum pentru ochii mei care încă mai păstrau în retină imaginea de altădată, cea de dinaintea revărsării mareei roşii peste societatea noastră?

Jalnic de prost îmbrăcată, ca acea lume sovietică, rufoasă, întâlnită în gara Odessei, la plecarea noastră. Străzile murdare, cu gunoaie, jurnale, resturi menajere şi câte un câine mort la rigolă. «Asta e periferia», gândii. «Să vedem centrul»! La Chirigiu camionul părăsi Calea Rahovei şi o luă pe Uranus, pe la Arhive, trecând Podul Izvor şi oprindu-se o grămadă de timp la stopul de la Bulevard, ca să mă facă să văd şi lumea din centru, lumea bună, cum arată acum.

Pentru mine, care lăsasem Bucureştii, în vara anului ’42, cu o lume citadină corect dacă nu elegant îmbrăcată, cu domni care, chiar şi-n toiul verii, îşi păstrau sacoul, pălăria şi mănuşile, măcar că pe ultimele cei mai tineri le ţineau în mână; pentru mine, care păstram amintirea frumoaselor Bucureştiului, care umpleau serile Bulevardului cu foşnetul mătăsos al rochiilor multicolore şi cu adierea de parfum, provocator sau discret, lăsat în urma lor – pentru mine – aspectul vestimentar de acum, al aceleaşi lumi, dar sub o altă zodie, a cancerului roşu, era de-a dreptul catastrofal, acuzând o totală prăbuşire de nivel de viaţă şi un dezinteres general de ţinută, «de maintien» la bărbaţi şi de elementară cochetărie la femei. Iată nişte domni în etate, de altfel cu figuri distinse, poate de «foşti», dar cu capul gol, cu cămaşă cu mâneci scurte peste pantaloni de doc, şi cu picioarele fără ciorapi, în sandale. Iată şi nişte frumoase de altădată legate la cap cu un batic (unde-s pălăriile de altădată?), cu nişte fuste pe ele, din stambă ordinară, de un cenuşiu (‘antijeg’) deprimant, ca toată existenţa actuală de altfel, picioarele fără ciorapi, în sandale. Element comun ambelor sexe, o plasă în mână, pentru apucat «ce se dă».

Privite cu ochiul de astăzi, «grozăviile» de atunci au devenit demult normalitate şi azi nu mai scandalizează pe nimeni (nici pe mine), dar privite la ora aceea cu ochiul care mai păstra imaginea lumii anterioare în care funcţiona un anumit «cod al vestimentaţiei», a cărei respectare era o datorie de onoare, aceste «orori» de îmbrăcăminte îmi apăreau ca simboluri ale unei totale prăbuşiri morale. Şi aşa şi era.

În continuarea, în viteză, a drumului pe Schitu Măgureanu şi pe Griviţei, aveam să revăd, dar nu să regăsesc, un Bucureşti cu rănile de război abia oblojite, un Bucureşti peste care începea să se întindă mâzga de mizerie a oraşelor sovietice, cu lumea lor necăjită şi încovoiată de nevoi şi angoase, aşa cum sesizaserăm noi, prizonierii, în îndelungul nostru periplu prin împărăţia întunericului şi a mizeriei. În sfârşit, camionul ajunse la Gara de Nord şi opri la Intrarea cu Coloane. Din cabina şoferului ieşi însoţitorul nostru, un subofiţer de securitate, care ne făcu semn să coborâm. Nae Cojocaru şi cu mine ne dădurăm seama că aveam drum comun. Instalaţi în tramvai, şi noi şi cei din jurul nostru ne-am devizajat cu o curiozitate reciprocă, noi – cum am mai spus-o – nemairecunoscând în ei, sub actualul lor deghizament proletar, lumea noastră citadină de altădată, iar ei, probabil, din examinarea vestimentaţiei noastre bizare şi anacronice, privindu-ne cu un interes istoric, ca pe nişte piese muzeale. Ba, ca să nu mint, am mai văzut şi o undă de duioşie în ochii cu care ne privea o bătrânică, lucru şi mai greu de suportat pentru mine. Sătul de această confruntare, îmi băgai nasul în fereastră şi începui a urmări cu nesaţ fuga bulevardelor şi a străzilor, atât de cunoscute şi de dragi mie – erau locurile pe unde copilărisem -, şi a căuta să le surprind schimbările petrecute, dar şi neschimbările. Lucru straniu, trecând pe lângă locuri şi case cunoscute, deşi le recunoşteam, aveam sentimentul că totuşi nu sunt ele, cele adevărate, ci că sunt sosiile lor, că le lipseşte ceva – indefinibil – ca să fie ele, aşa cum le-am cunoscut şi simţit eu atunci, cândva în trecut. Ceva s-a strecurat în esenţa lor, schimbându-le identitatea şi lăsându-le doar aparenţele.

În sfârşit am ajuns la «Roata Lumii» şi am coborât. Pe trotuarul inundat de soarele orbitor de iulie, aspectul pe care îl ofeream trecătorilor era şi mai insolit. Uniformele noastre decolorate şi roase până la destrămare, dar cu epoleţi pe care străluceau, nu stele comuniste, ci tresele ofiţereşti ale vechii Armate Regale Române, raniţele noastre din care atârnau blănuri rupte de cojoace şi căciuli (şi asta în luna lui cuptor), cizmele de bizon, grele şi largi, în care picioarele noastre slabe arătau ca nişte scobitori înfipte în măsline, toate acestea, confruntate cu decorul vestimentar «conformist-tovărăşesc» al trecătorilor, ne confereau o înfăţişare bizară şi vetustă de personaje căzute prin accident din tunelul timpului. Privindu-ne unul pe altul, am izbucnit în râs. Cu o îmbrăţişare care închidea în ea grei ani de pătimire împreună ne strânserăm cu putere la piept şi ne despărţirăm. Rămas singur acum în mulţimea care se uita la mine ca la urs, cu raniţa în spate, o pornii pe jos spre casă, încet, fără grabă, luîndu-mi inima în dinţi şi făcându-mi curaj să străbat fără lacrimă ţinutul cumplit al amintirilor. Era cartierul adolescenţei şi al începutului tinereţii mele” (Adrian Majuru, „Copilăria la români”, 2006)

Oraşul proletar

Cum arăta oraşul românesc începând cu marea schimbare deschisă de anul 1948? „Peste noapte, în pieţe şi parcuri au răsărit zeci de steaguri roşii, lozinci şi portrete gigantice ale conducătorilor, al lui Stalin mai ales…, statuile, vechi celebre, au dispărut, majoritatea demolate în iulie 1948… trebuie să prezinţi buletinul de populaţie la traversările greşite, la raziile stradale şi cu fiece prilej miliţienilor grosolani, care te iau la per tu. Trebuie să circuli vizavi de sediile Securităţii, ocolind caprele de lemn păzite de securişti în uniforme albastre…pentru terenurile virane ale capitalei şi ale altor oraşe, se găseşte o soluţie în spiritul vremurilor: cetăţenii sunt chemaţi să întemeieze întovărăşiri pentru a le cultiva în comun, îndeosebi cu legume şi zarzavaturi… străzile sunt demoralizate, sărace şi cenuşii, cu cerşetori şi copii vagabonzi. Cu oameni extenuaţi, tot mai puţini şi mai singuratici, cu privirea-n pământ, tăcuţi, trişti, indiferenţi. Ciudat mai toţi arată bătrâni, cu mult peste vârsta lor; şi parcă nu mai există tineri… apar pufoaicele şi căciulile ruseşti cu urechi, cumpărate din talcioc, apar şi lodenurile, paltoanele maro şi fumurii, toate aidoma, pretinzându-se din lână deşi par făcute din deşeuri şi miros a sac… lumea evită să se îmbrace elegant, purtând acum haine din materiale ieftine, molton, finet şi aba, în culori foarte stinse, terne, griuri şi bejuri, pentru a nu atrage atenţia… să porţi pălărie e periculos, căci te deconspiri ca burgheză. Dacă porţi un decolteu prea adânc, rişti să fii oprită de miliţieni pe stradă… este vremea prefacerii hainelor: dintr-un pulover se tricotează acum două; se toarce şi lâna din perne şi se fac poşete cu croşeta, se încropesc pantofi din bucăţele de piele recuperată” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950”, 2012). Este perioada când renumitului profesor universitar Aram Frenkian studenţii îi cumpără un palton în plină iarnă, adunând punctele lor de cartelă, deoarece bătrânul profesor nu primea cartelă fiind considerat duşman de clasă.

Pe stradă se moare şi trebuie să treci cu vederea, să ignori trupurile care cad în preajma ta de la vreun balcon sau de la fereastră. Scriitorul Mircea Simionescu îşi aminteşte: „Aseară întorcându-mă de la concertul lui Mihai Constantinescu, pe Calea Victoriei, din blocul Dragomir Niculescu, al M.A.I., a căzut pe trotuarul nostru corpul unui bărbat. Eram cinci, nu ne-am întors, de groază. Ba, cred că am şi fluierat evaziv, din Elly Roman şi Radu Şerban”. Era în 1951. Dar sunt şi execuţii sumare în stradă iar cadavrele sunt lăsate acolo de miliţieni. Nicolae Balotă îşi aminteşte de iarna anului 1955, de bărbatul împuşcat în creştet, în plin centru, în timpul sărbătorilor de iarnă. La fel erau întâlnite astfel de situaţii pe Lipscani, la Gara de Nord, în centru oraşului… În fapt, „Securitarea a ordonat să fie împuşcaţi deţinuţi şi lăsaţi ore în şir în centrul Bucureştiului – cetăţenilor înspăimântaţi li se spune că sunt bandiţi care au fugit de sub escortă. Scopul este atins. Frica se înstăpâneşte… Transportul în oraş se face în mare parte în birje cu burdufuri ponosite. În Bucureşti există încă transport de mărfuri cu căruţe şi măgari, iar străzile răsună de izbitura copitelor potcovite; sunt numeroasele căruţe cu coviltir dintre Chirigiu şi Piaţa Rahovei, camioanele trase de cai, rapide, cu pneuri cu ventil, care aprovizionează magazinele… maşinile sunt foarte rare, din ce în ce mai rare, iar prezenţa uneia pe strada ta – ori mai rău, în faţa casei tale! – e prilej de mare emoţie şi suspans. Să fie oare Securitatea?!… lumea cosmopolită s-a mutat în talcioc. Talciocul se află într-o groapă imensă şi pare un lagăr ticsit de oameni: foşti moşieri şi negustori, profesori, artişti, scriitori. Se vorbeşte, în afară de română, engleză, franceză, germană, idiş şi ţigăneşte” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950”, 2012). Talciocul este locul unde stiloul cu peniţă de aur este vândut pentru un kilogram de cartofi şi pentru prima dată în istoria modernă a oraşului, vânzătorul de talcioc este mai educat şi elegant decât cumpărătorul.

Acasă în anii ’50

Avocata Ligia Minovici descrie perioada anilor ’50, amintindu-şi că „după război…, era totul trist. Am făcut o comparaţie între cum a fost înainte de război şi cum a fost după… oamenii… mai întâi că fuseseră expropriaţi, li se luaseră din case, li se băgaseră chiriaşi, câte 10 într-o casă. Cine să se ocupe de grădină, căci era ceartă între ei… Era o mare diferenţă. Bucureştiul după venirea ruşilor, o diferenţă colosală. Ce era înainte şi cum era apoi. Şi din punct de vedere al comportamentului oamenilor, atunci vedeai mai bine, când stăteai la coadă… reflecţiile care le făceau, întrebările care le puneau, adică un nivel aşa scăzut din toate punctele de vedere… lucruri care mă întristau….

Transformările cele mai importante s-au făcut după 1947, 1948… întâi şi întâi lipsuri materiale, lucruri din ce în ce mai scumpe care se găseau tot mai greu. Apoi o frică grozavă de denunţuri, care nu dezvăluiau lucruri adevărate ci lucruri inventate sau răzbunări, interese…” (Adrian Majuru, interviu nepublicat, 2004).

Stării de nesiguranţă i s-au adăugat lipsurile materiale, penuria alimentară, scumpirea vieţii de fiecare zi şi prăbuşirea în grosier a tuturor relaţiilor, a vieţii cotidiene. „Populaţia suferă iarna crunt de frig – oamenii, cu moral foarte scăzut, stau în case îmbrăcaţi cu paltoanele. Unii aleg ca în ziua de Crăciun să ardă lemnele pe câte o săptămână, pentru ca măcar atunci să le fie cald. Lumina este raţionalizată la cote imposibil de respectat. Se revine la liber dar kilowatul se scumpeşte cu 30 de lei în condiţiile în care lefurile sunt de cca 3.000-5.000 lei… dimineţile de iarnă şi toaleta făcută rapid, cu apă rece şi săpun prost. Apa din cadă sau din albia de rufe se foloseşte în mod frecvent de două ori, se dă apă caldă de două ori pe zi. Zi după zi, aceleaşi haine ponosite: aceeaşi rochie, aceiaşi pantaloni. Apoi, drumul din zori la serviciu pe trotuarele pline de gropi, pe lângă magazinele închise şi centrele de lapte cu sticlele aduse de cu seară… Constanţa face foamea. În oraş nu se găseşte, literalmente, nici un aliment, doar fasole. Cei din Focşani sunt mai norocoşi. Aici staţionează o divizie sovietică de tancuri, care, deşi a pricinuit multe necazuri (militarii se îmbată, violează şi împuşcă), îi aduce oraşului un supliment de hrană. Copiii duc acasă ceea ce bucătarii ruşi aruncă la gunoi – de milă, ei răstoarnă cazane întregi cu cartofi fierţi, iscând încăierări între cei care aşteaptă… Copiii suferă cel mai rău de foame şi de frig. Dezbrăcaţi, purtând la nesfârşit haine de la fraţii şi surorile mai mari în familiile cu mai mulţi copii… În creştere, veşnic înfometaţi, trec prin mari chinuri când simt miros de friptură venind de la vreo casă ori, când merg la şcoală, vreun coleg despachetează un sandviş cu şuncă. În familii se încing multe certuri legate de mâncare. Foarte rar sunt scoşi copii la cofetărie: un adevărat eveniment! Mulţi, de fapt, nu au mai intrat vreodată într-un asemenea loc, aşa că, aşezaţi la masă dinaintea unei prăjituri, încearcă momente de exaltare… fără cartelă, eşti practic mort. Cartela de tip A este pentru mineri. Cartela de tip B este pentru munca grea (500 grame de pâine de miercuri până duminică), o zi pe lună cu programare cumperi un litru de ulei, 1 kg de zahăr tos, 1 kg de macaroane şi unul de biscuiţi şi 500 de grame de carne săptămânal. Pentru toate acestea se stă la cozi şi adesea nu ajung alimentele. Mai existau cartelele de tip C (350 grame de pâine zilnic) pentru munca obişnuită, intelectuală, şi cartelele D1 şi D2 cu 250 grame de pâine de joi până duminică), cartelă destinată membrilor familiilor celor care muncesc şi cartela E, 250 grame de pâine numai în ziua de joi, pentru nesalariaţi. Pensionarii nu primesc nimic! Mai mult, celor în vârstă li s-a ridicat şi pensia, iar situaţia lor este îngrozitoare, disperată… cam toată lumea veche, începând din 1950, se trezeşte la bătrâneţe fără mijloace de subzistenţănţă. Lui Onisifor Ghibu i se anulează pensia în mai 1950 iar foarte curând este şi arestat. O bătrână de 70 de ani din Giurgiu se angajează ca muncitoare sezonieră la «Fructonil», unde scoate sâmburii cireşelor pentru dulceaţă şi reuşeşte să aducă puţină şi acasă, copiilor şi nepoţilor, într-un celofan pe care şi-l prinde în coc” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Distrugerea valorilor

În aplicarea luptei de clasă, după cucerirea puterii de stat şi după triumful dictaturii proletare, comuniştii din România anilor 1945-1989 au trimis intelectualii la munca manuală şi au instalat muncitori din sate şi din mine la munca cu creierul. În consecinţă, după 1989, România a intrat în posesia paraziţilor sociali care sunt: guvernanţii cu unică preocupare de îmbogăţire personală; funcţionarii de stat cu indiferenţă la obligaţiile de serviciu şi speculanţii din lumea interlopă, alături de care, primele două categorii se afiliză adesea prin cumetrii. Cum s-a ajuns aici, descrie Dorin-Liviu Bîtfoi: „Un avocat e hamal în Halele Obor din Bucureşti – cu un şorţ murdar şi cu basc, poate fi văzut în pauza de prânz la o tejghea, muşcând dintr-o bucată de pâine şi o roşie. Un fost colonel al Gărzii Regale s-a făcut căruţaş. Marele sociolog Dimitrie Gusti, fost ministru al învăţământului şi preşedinte al Academiei Române, lucrează, bolnav, la 70 de ani trecuţi, în schimbul doi, după un program ucigător, la o cooperativă meşteşugărească din comuna Căţelu, de lângă Bucureşti, ce produce jucării de cauciuc pentru copii. Scriitorul Dinu Pillat este casier, apoi pontator la o cooperativă chimică de producţie. Poetul Teodor Mihadaş este, pe rând, muncitor sezonier, săpător de fântâni, ajutor de tâmplar, manipulant de mărfuri, paznic, şef de coloană auto, om de service şi multe altele… Poetul Dimitrie Stelaru e hamal în portul Constanţa, unde cară saci de ciment. În anul 1951 Pavel Chihaia e om de serviciu la Policlinica de copii a Sfatului Popular al raionului 1 Mai din Bucureşti iar din 1952 este zidar la ICB (Industria de Construcţii Bucureşti), unde, într-o mizerie infernală, lucrează zilnic 10-12 ore. Îşi găseşte apoi, pentru cinci ani de zile, o umilitoare ocupaţie de figurant la Teatrul Tineretului, Teatrul Nottara şi Opera de Stat, pentru această «meserie incertă şi penibilă» e plătit cu ora. Are drept colegi de figuraţie foşti ofiţeri superiori, diplomaţi şi jurişti” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Academia RPR şi “Academia din Pământ”

Academia Română a fost epurată începând cu 1947 şi restructurată în 1948 confom Decretului nr. 76 din 9 iunie şi Decretului nr. 198 al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Academia a fost obligată să fuzioneze cu Academia de Medicină şi cu Academia de Ştiinţe într-o unică structură, intitulată Academia Republicii Populare Române. În fruntea acestei structuri a fost numit botanistul şi biologul Traian Săvulescu. Sunt primiţi în noua Academie, alături de numiri postume precum Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Alex. Vlahuţă, Ştefan Luchian sau Aurel Vlaicu, şi prolecultişti în viaţă precum „poetul cizmar” Dumitru Theodor Neculuţă, „poetul social” Ion Păun-Pincio sau Mihail Roller (1948), acesta din urmă lipsit de studii universitare! Cazul ministrului Mihnea Costoi de azi, ajuns rector fără să fi susţinut doctoratul, reprezintă o realitate rămasă vie, a anilor ‘50 Un „Mihail Roller” din noua generaţie de infractori intelectuali.

În acest timp, o serie întreagă de savanţi sunt marginalizaţi, mulţi dintre ei arestaţi iar alţii împinşi la munca de jos. Emil Racoviţă (întemeietorul speologiei, moare în mizerie în 1947); Sextil Puşcariu, creatorul lexicografiei moderne româneşti ca ştiinţă, declarat „criminal de război”, moare în 1948; botanistul Emanoil C. Teodorescu, întemeietorul şcolii de algologie (moare în 1949); marele geograf Simion Mehedinţi (moare în 1962 foarte sărac şi pus la index); Alexandru Lepădatu (istoriograf, fost preşedinte al Academiei, moare la Sighet în 1950), filosoful P.P. Negulescu (moare în 1951); doctorul în medicină Constantin Levaditi, unul dintre întemeietorii virusologiei (1953); matematicianul Dimitrie Pompei (1954); marele sociolog Dimitrie Gusti (1955); filosoful Constantin Rădulescu-Motru (1957); poetul şi universitarul George Murnu (1957) şi mulţi alţii.

În acest timp, în închisorile regimului, „intelectualii închişi ţin conferinţe pe teme istorice, literare, ştiinţifice, juridice, religioase, etc, şi paradoxal, aceste acţiuni sunt mai valoroase, cu un nivel ştiinţific superior, faţă de acţiunile similare organizate de noua Academie a RPR după 1948. Filosoful septuagenar Ion Petrovici, universitar şi fost ministru al Educaţiei Naţionale, întemeiază la Aiud o academie după model platonician, ţinând curs de istorie a filosofiei, cu accent pe Kant” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Ce bine i-ar fi prins un astfel de curs domnului Liiceanu, dar şi pupilei sale, Andrei Pleşu. Însă domniile lor îşi pregătau bursele pentru RFG sub atenta grijă a Partidului!

În Academia penitenciară cursul începea la ora 11 dimineaţa, iar la uşă sunt puse santinele spre a vesti apropierea gardienilor. Petrovici are şi asistenţi de seminarii, iar audienţii săi sunt oameni din patru generaţii…la Jilava, fostul ministru de externe şi economist Mihail Manoilescu predă limba engleză la fel şi inginerul Mavrocordat, cu studii în Anglia. George Fotino, fostul decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti, ţine prelegeri de istorie a dreptului românesc… Coco Dumitrescu, profesor la aceeaşi facultate, ţine prelegeri de procedură civilă şi de drept civil de anul IV, iar medicul ţărănist Marin Enăchescu prelegeri de economie. Social-democratul Eugen Dobrescu, matematician şi conferenţiar la Institutul de Mine din Petroşani, predă algebră.

În închisoarea de la Ocnele Mari se înfiinţează, de asemenea, Academia, numită «Academia din Pământ», al cărei preşedinte este ales, la propunerea lui Manoilescu (venit aici de la Jilava), avocatul, scriitorul şi publicistul de stânga, Petre Pandrea… Petre Pandrea ţine un curs de lirică franceză, de la Victor Hugo la Paul Claudel; Puiu Vojen îl explică pe Shakespeare, Mihai Popovici expune pictura italiană, Mihail Manoilescu dizertează pe teme de economie politică, Petre Ţuţea ţine un curs de filozofia istoriei şi despre Faust etc.” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Distrugerea deplină a României vechi

Comunismul ierarhizează şi subordonează după criteriul forţei, deci al fricii celor slabi de cei puternici. Prin aceasta s-a urmărit şi se urmăreşte şi acum, faza de decădere a societăţii româneşti. Regula este să se piardă resursele de energie şi puterea de voinţă şi apoi să se piardă şi strălucirea inteligenţei şi creativitatea de nou. Începutul a fost în anii ‘50 când „arestările sunt masive şi se ţin lanţ. Au fost vizaţi toţi aceia care între 1920 şi 1947 au ocupat funcţii în stat (miniştrii, subsecretari, directori de bancă, înalţi funcţionari, guvernatori ai BNR), foşti şi prezumtivi aderenţi al partidelor politice, ai frăţiilor de cruce legionare, ai fostei armate regale, studenţi, elevi, ofiţeri de poliţie, liberi profesionişti, clerici, plugari etc. Mulţi au participat sau au contribuit la Marea Unire din 1918 şi la consolidarea acestui vis secular. Generaţia părinţilor României mari va fi exterminată. Şi îngropată, cel mai adesea, în gropi comune ori în locuri necunoscute. Familiilor nu li se va comunica nimic, iar certificatele de deces vor fi completate abia mulţi ani mai târziu…Motivele arestărilor nu sunt întotdeauna clare. În vara anului 1951, la Rahova sunt aduşi 3.500 de studenţi şi studente care s-au dus să studieze la biblioteca engleză şi la cea franceză, fără să ştie că acestea sunt considerate de autorităţi focare de spionaj. În 1951, peste 300 de studenţi de la Facultatea de Medicină au fost arestaţi pentru că s-au dus la Biblioteca franceză din Bucureşti. Sunt trimişi în colonii de muncă. Muzicologii Dimitrie Cuclin şi Emanoil Ciomac sunt condamnaţi pentru vina de a fi luat parte la audiţii muzicale la ambasada engleză şi trimişi la muncă forţată la canal… nici măcar diplomaţii străini nu mai pot părăsi Bucureştiul fără un permis special pentru fiecare ieşire, iar unele zone ale ţării le sunt cu desăvârşire interzise. Chiar şi în cazul cetăţenilor sovietici cum e pianistul Emil Ghileis” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Sanda Tătărescu-Negroponte, fiica prim-ministrului Gheorghe Tătărescu, îşi aminteşte de momentele arestării: „Locuiam în Polonă cu Securitarea alături… ceva groaznic, dar încă eram în casa noastră, deşi nu era foarte agreabil.

Tatăl meu a fost arestat în lotul oamenilor de vază ai ţării, unde erau generali, oameni politici, preoţi, înalţi prelaţi, tot ce avea ţara mai bun… În acea noapte securitatea a uitat ordinul de arestare pe biroul tatălui meu… era în ruseşte! Au venit a doua zi şi au recuperat ordinul. Până la arestarea mea au mai trecut două luni. În aceste două luni nu am avut dreptul să ieşim din casă. Pe 30 iunie 1950 au venit cu urlete, cu ţipete, cu strigăte: «Afară! Luaţi un schimb şi luaţi paturile de servici. Nimic altceva»! Ne-au percheziţionat de parcă eram deja arestaţi. Eu care îmi adorasem ţara şi mi-o ador în continuare, ţară pe care nu am părăsit-o într-o singură zi, să fiu tratată ca «duşman de clasă». Nu înţelegeam ce era «duşman de clasă». În fine, rezumăm. Am fost dusă într-un lot de 16.000 de arestaţi la Ghencea. Un loc de triere. Eram câteva femei, soţii de oameni politici, surori, fiice etc. Dar erau şi de la ţară, mai marii satelor. Oamenii care erau de o anumită notorietate în satele noastre. Arestaţi într-un mod brutal: cu urlete, cu ţipete, cu confiscare. Nu s-au gândit o clipă, ce facem cu hoarda asta de oameni, cărora le luăm tot, îi aruncăm în stradă şi din ce vor trăi? Pentru că una din primele întrebări pe care mi-am pus-o atunci a fost: «Doamne, din ce vor trăi»? Era vorba de soţul şi fiul meu care rămăseseră acasă. Pentru că noi trăiam din vânzări. Aveam obiecte de artă şi trăiam din vânzarea lor. Şi încropeam o lună de zile. Iar acuma că erau toate confiscate! Soţul meu a fost aşa de realist! A înţeles, ca avocat cum era, stagiar lângă un mare avocat de vază, că nu o să mai facă nimic. Şi a făcut o şcoală de maiştri, de instalatori de gaze. Eu când am venit din închisoare, l-am găsit pe soţul meu, un bun instalator de apă şi de canal. Instalând closete! Şi-a dat seama şi cu asta a câştigat o biată pâine, vai de capul lor…

Când am revenit din închisoare, am fost trimeşi într-un loc groaznic, într-un loc pe care nu-l pot numi «casă». Era o bojdeucă lângă «Crucea de Piatră». Era un loc a căror pensioare erau cu noi; ca să ne înjosească mai rău, ne-au pus cu femeile uşoare în acelaşi loc şi în aceeaşi cămară. O situaţie nu numai nedreaptă, venită dintr-o răzbunare pe care nu am înţeles-o şi de altfel nu o înţelegea nimeni. Ca probă este că statistic, atât a vrut să ştie tatăl meu, din simplă curiozitate, câţi comunişti erau în momentul 23 august 1944: numai 800! Inexistent! Este ceva care am trăit atât de contrariu, numai din această nenorocire că am avut neobrăzarea să intrăm în Rusia; o răzbunare rusească pe care am suportat-o cât am putut. Elita ţării apoi a murit, ori a fugit, ori a fost aşa distrusă, încât la un moment dat nu mai erau decât firimituri” (Adrian Majuru, „Copilăria la români”, 2006).

Biserica „omului nou”

Niciodată Biserica Ortodoxă Română, intitulată „a poporului român”, nu s-a implicat în cazurile de criză socială, dar întotdeauna a fost de partea puterii atunci când aceasta a fost opresivă cu enoriaşii săi, în timpul revoltei de la Braşov, în timpul grevelor din valea Jiului sau faţă de revolta de la Timişoara.

Dar ce este mai trist, atitudinea ei a fost de abandon deplin şi faţă de proprii săi slujitori. Sunt mii de cazuri de preoţi arestati, torturaţi, supuşi presiunilor ideologice. Amintesc aici cazul preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, deţinut politic între 1948 şi 1964. În 1979 a rostit şapte predici către tineri prin care ataca regimul comunist şi în special dărâmarea bisericilor. A fost iar arestat şi închis. Nimeni din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a protestat. A fost nevoie de intervenţia unor personalităţi de afară: Mircea Eliade, Ronald Reagan, Margaret Thatcher, Eugen Ionescu.

Constatăm că Sf. Sinod nu s-a mişcat deloc în favoarea celor oprimaţi. Astăzi biserica de ce nu e solidară cu marea masă a credincioşilor săi în aceste momente de criză? Unde se află apelul înalţilor ierarhi adresat preşedintelui şi premierului pentru a avertiza despre starea jalnică în care se află majoritatea credincioşilor ortodocşi?

De cele mai multe ori înalţii prelaţi se mărginesc la expresia „aşa să ne ajute Dumnezeu” şi de 20 de ani, ne tot ajută.

Paradoxal, în sondajele publice Biserica este instituţia cu cea mai mare încredere a publicului, 90%, plasată înaintea armatei române.

Deşi se bucură de această încredere aproape absolută din partea poporului român, patriarhul Teoctist nu s-a sfiit să felicite regimul opresiv după ce a reprimat manifestaţia de la Timişoara, care a declanşat apoi revoluţia română. Iar această încredere post factum într-o instituţie care a fraternizat cu regimul comunist, sprijinind acţiunile represive împotriva poporului, din 1948 încoace, ne determină să ne întrebăm ce fel de popor este acesta în mijlocul căruia ne-am născut?

Dar cum a devenit biserica noastră obedientă? Aproape instantaneu! Iar începutul a fost în Moldova.

Pe 4 ianuarie 1948, IPS Justininan, pe atunci mitropolit al Moldovei, trâmbiţa: „(…) Vă chem, prea cucernici Părinţi, la muncă fără preget în scopul făuririi «omului nou», a omului social, al păcii, al dragostei, al frăţiei, al cinstei şi al muncii. Să creăm «omul nou» după învăţătura Evangheliei… Trebuie creat «omul nou» şi cu el o biserică socială, vie şi activă” („Biserica Ortodoxă Română salută proclamarea R.P.R.”, ÎPS Justininan, mitropolit al Moldovei, „Universul”, nr. 3, 4 ianuarie 1948, p. 3).

Ca urmare a acestei atitudini de linguşire deplină, mitropolitul Justinian a sperat probabil în destinul fulgurant al omonimului său de vechime, împărat al Bizanţului în secolul al VI-lea. Varianta valahă a vestitului personaj s-a mulţumit pentru început cu poziţia de „Patriarh Locotenent». În această nouă calitate, „locotenentul” Justinian îndemna masa credincioşilor la supunere totală în faţa rigorilor ideologice: „Priviţi în jurul vostru şi vedeţi cine luptă şi azi să ne apere pacea şi independenţa şi pe aceia urmaţi-i. Îi ştim cu toţii: sunt popoarele cu democraţie populară în frunte cu Marea noastră aliată si prietenă: Uniunea Sovietică… priviţi cu încredere spre luminoasele orizonturi ale scumpei noastre Republici Populare Române… (Pastorala ÎPS Patriarh Locotenent Justinian Marina, „Universul”, 10 mai 1948, anul 65, nr. 106). Justinian Marina era Patriarh Locotenent din 19 noiembrie 1947. Iar la 24 mai 1948, pentru serviciile sale la consolidarea noului regim, a fost ales patriah al Bisericii Ortodoxe Române. La solemnitatea înscăunării, noul patriarh şi-a afirmat, printre altele, „încrederea totală a Bisericii Ortodoxe în regimul Democraţiei populare române…”, biserica arătând astfel un „complet şi desăvărşit patriotism” şi oferind ca argument un citat din Biblie (I.Corint 14, 33): „ Pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele”. Şi uite aşa BOR-ul a intrat în slujba democraţiei populare, şi de atunci, un mădular a avut grijă de celălalt mădular, şi cum o mână spală pe alta şi amândouă faţa, avem deja conturat sistemul transpartinic de azi al mafiei.

În acelaşi timp, un alt proaspăt obedient al noului regim, Arhimandritul Valerian Zaharia, spunea la rândul său: „Recent, în ordinea statală a ţării noastre s-au petrecut schimbări fundamentale… Instituţia regală este o invenţie pur omenească, iar asocierea divinităţii cu regalitatea au făcut-o regii înşişi, pentru a-şi întări tronurile şi justifica opresiunea asupra popoarelor lor… Faţă de Dumnezeu regii au fost totdeauna nerecunoscători, faţă de popor s-au purtat cu silnicie… Creştinii de bună credinţă din această ţară să fie bine încredinţaţi că, noua formă de stat instaurată în ţara noastră, nu este una contrar voinţei şi planurilor dumnezeirei şi nu va fi cu nimic păgubitoare dezvoltării Bisericii” („Între divinitate şi Monarhie”, Arhimandrit Valerian Zaharia, „Universul”, nr. 11, 16 ianuarie 1948, pp. 1-2).

Cum era şi de aşteptat, preoţimea s-a conformat. Oferim exemplul preotului Ulpian Petrescu: „(…) preotul trebuie să activeze alături de organizaţiile administrative locale şi pe baza instrucţiunilor pe care aceştia le primesc pentru realizarea planului general de muncă întocmit de guvern. Preotul va explica pe înţelesul tuturor, va lumina poporul, atât în adunările convocate de autorităţi… dar mai ales în Biserică. (…) Să nu sune în zadar chemarea autorităţilor atunci când se cer eforturi colectivităţii pentru repararea unui pod, pentru îndiguire, repararea unei şosele, o clacă… În atmosfera acestor gânduri curate pentru popor, parohia, satul, întreaga ţară se vor transforma într-un vast şantier de lucru, pe care omul muncii va alerga să lucreze ca o albină… A munci şi a fi exemplu în câmpul muncii este deviza oamenilor noi” („La vremuri noi, oameni noi” de preot Ulpian Petrescu, „Universul”, 27 iunie 1948, nr. 145, p. 6). Între timp se derulau naţionalizarea bunurilor şi a proprietăţilor, colectivizarea îmbrăca forme atroce iar mulţi dintre preoţii de ţară erau arestaţi în toiul nopţii, fără ca „locotenentul” Patriah să intervină în apărarea lor.

Anul 1948 a fost rezumat astfel de supuşii „locotenentului”: „Anul 1948 a cuprins înlăuntrul lui un răstimp în care, în Republica noastră populară s-au petrecut evenimente mari, am putea să spunem despre unele din ele chiar epocale. Nu putem trece cu vederea evenimentul epocal al naţionalizării bunurilor. Naţionalizarea este o operă de dreptate socială, înfăptuirea ei fiind şi o operă cerută şi de legea lui Hristos” („An nou, viaţă nouă”, de preotul Constantin I. Gheorghe, „Universul”, nr. 303, joi 30 decembrie 1948, p. 10).

În acest timp, „la seminarul ortodox a fost introdusă teologia marxistă la baza ei stau concepţiile lui Karl Marx. … ţara se află sub o adevărată avalanşă de abuzuri îndreptate împotriva preoţilor şi enoriaşilor. Între iulie şi noiembrie 1948 au fost scoase toate icoanele şi crucile din şcoli. Au fost distruse şi arse troiţe. Iar crucile din sate sunt în continuare dărâmate noaptea de tractorişti… în Mehedinţi preoţii sunt batjocoriţi, ofrandele şi colivele sunt aruncate pe jos sau lovite cu piciorul, enoriaşii sunt alungaţi din biserici şi opriţi să mai vină. La Smadoviţa, primarul a fumat în biserică şi i-a mânjit cu colivă pe la gură pe enoriaşi… preoţii sunt arestaţi sau trecuţi în categoria proscrisă a chiaburilor, ori sunt trimişi la corvezi la distanţe mari şi stau câte două-trei zile pe drumuri. Slujbele sunt întrerupte, iar unii îşi fac o plăcere din a drăcui şi a blasfemia în biserici… un preot este pălmuit ca să termine mai repede reparaţiile la biserică, în care se va face apoi un cinematograf. Se impun văruirea picturilor din tindele bisericilor, dintre care unele sunt monumente istorice… în parohia Chilia, Şendriceni, judeţul Dorohoi, câţiva elevi de şcoală au îmbrăcat hainele preoţeşti, au răvăşit obiectele de cult, iar la o slujbă de înmormântare au stat în pielea goală în faţa poporului, în timp ce citeau Sfânta Evanghelie…”. La Piteşti, în penitenciarul reeducărilor, „de Săptămâna Mare se cântă prohodul, dar schimbat, asfel încât să conţină multe blasfemii şi lucruri scabroase. Un deţinut cunoscut ca foarte credincios este declarat «Iisus», iar în mijlocul camerei se improvizează un catafalc din tinere. Gătit în zdrenţe şi cu membrul scos afară din pantaloni, deţinutul este urcat pe catafalc. Toţi cei de faţă, fără excepţie, trec prin faţa acestuia, unul câte unul, închinându-se şi sărutând «Sfintele Daruri», într-un haz general, presărat cu injurii şi obscenităţi. De Paşti, se îngenunchează în faţa unui deţinut cu o coroană de spini pe cap şi se repetă ore întregi: «Hristos s-a masturbat»! «Adevărat s-a masturbat»! Crăciunul aduce şi el o ceremonie la care se mănâncă excremente şi se cântă colinde pornografice, iar de Bobotează, urina este considerată aghiasmă…” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Nomenclatura o duce bine

Şi de atunci, din 1947, tot bine o duce, devalizând ţara, jefuind cu acribie milioane de naivi, minţind cu speranţe de mai bine, după cum tot auzim în ultimii 23 de ani.

Stăpânii omului nou şi-au ales cartierul Primăverii, cartier amenajat între anii 1936 şi 1940 pentru personalul Societăţii de Gaz şi Electricitate. Însă după 1945 „aici au fost evacuări masive, liderii comunişti dorindu-şi vilele pentru ei înşişi. şi au început să se mute tot mai mulţi, până când cartierul a devenit exclusiv unul al nomenclaturii”. În anii ’80 nu se putea intra în acest cartier. Dar CC al PMR avea o mulţime de proprietăţi. „Încă din anii 1950-1951 patrona instituţii culturale, gospodării-model, case de odihnă, două policlinici, un club, o plajă închisă… în anul 1954 Direcţia Treburilor CC al PMR administra 115 vile şi sanatorii, cu o capacitate de 1837 de locuri. Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu locuiesc în vile de lux, ultimul având chiar două, cu bazin şi loc de joacă pentru copii. Teohari Georgescu posedă şi două vile, la Snagov şi la Timiş – aceasta din urmă e mare, cu un parc propriu, căprioare dresate şi un sistem de apă curgătoare pentru creşterea păstrăvului… cei trei se bucură şi de un fond special personal în anul I de peste 11 miliarde de lei: 5 miliarde pentru Vasile Luca, 4 miliarde pentru Ana Pauker şi peste 2,5 miliarde pentru Teohari Georgescu” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950”, 2012). În timp ce impozitul strâns de la ţărani în anul 1951 însuma 12 miliarde de lei! Aproape cât cheltuiau cei trei pe an!

“Dintre toţi românii, nomenclaturiştii sunt cam singurii care se simt bine. În realitate, cu toate avantajele pe care şi le asigură, nu ştiu să trăiască. «Nu se pricep», observă surprins Silviu Brucan. Îşi ridică garduri înalte la palate, huzuresc şi se îmbuibă, dar au fost propulsaţi peste noapte dintr-un mediu sordid în palate şi n-au habar ce să facă cu ele” (Dorin-Liviu Bîtfoi, 2012).

Între ieri şi astăzi

După 1947, bunicii şi părinţii noştri au intrat într-o lume ternă şi dură, lumea unor realităţi, dileme şi acuze care sunt aceleaşi peste tot în lagărul comunist: procese şi închisori politice, lagăre de muncă forţată, expropieri de case şi evacuări din oraşe, înlocuirea cadrelor din instituţii şi din întreprinderi cu muncitori ignoranţi, colectivizarea forţată a ţăranilor şi persecutarea chiaburilor, epurarea instituţiilor şi a şcolilor, reforma învăţământului, vânarea duşmanilor poporului şi a sabotorilor economiei, obsesia comploturilor, a spionilor şi a inamicului intern. (Dorin-Liviu Bîtfoi, 2012).

Totul pentru îmbogăţirea unei clientele politice, osificate treptat în nomenclatură. Această nomenclatură nu-s nici popor şi nici naţiune. Nu au nici o treabă cu România şi nici cu românii. Sunt o societate anonimă care administrează puterea politică în vederea obţinerii puterii economice. Ca orice business din lume au oportunism la nivel de cameleonism şi au fluiditate la nivel de lichelism. Înainte de decembrie 1989 aveau monopolul naţionalismului şi patriotismului şi sub acuzaţie de fascism exterminau pe adevăraţii patrioţi şi adevăraţii naţionalişti. După decembrie 1989 şi-au arogat monopolul democraţiei şi socialismului şi sub aceeaşi acuzaţie de fascism îi extermină pe adevăraţii democraţi şi pe adevăraţii socialişti. Sub ocupaţia comunistă camuflată în democraţie originală avem corupţie dar nu avem corupţi şi am avut şi avem terorism anonim, dar nimeni nu identifică terorişti în carne şi oase. A se vedea aici reglările de conturi lăsate cu victime dar nu ştim cine sunt făptaşii: cazul Dumitru Tinu, Mihail Erbaşu, Luchian Mihalea, Florian Anghelescu sau procurorul Lele.

Tragedia este că această auto-dărâmare a României apare drept propria noastră operă sinucigaşă: în primul rând că o patronează guverne şi partide alese prin vot de noi înşine, în al doilea rând că nici un economist, nici un sociolog şi nici un politolog şi nici un istoric nu semnalează acest fenomen şi în al treilea rând pentru că de nicăieri nu apare să se formeze un partid protestatar şi să se organizeze o reacţie de salvare. Un început totuşi a fost realizat prin analiza începturilor legate de rău şi distrugere. Dorin-Liviu Bîtfoi, în monografia sa “Aşa s-a născut omul nou” (Compania 2012), oferă răspunsurile aşteptate de multe geneaţii tinere, legate de mersul în gol al vieţii noastre, cel puţin din 1989 încoace. Citind cartea dlui Bîtfoi se va descoperi acelaşi mecanism politic de păcălire-amăgire a maselor în schimbul puterii ca legitimare, singura deosebire constând în renunţarea la teroare şi rafinarea mijloacelor de distrugere. S-a început prin teroare şi eliminarea fizică a unei demografii cultivate şi civilizate şi înlocuite treptat cu alte demografii învăţate cu obedienţa şi frica.

Un italian face praf stilul de management din România: „Insolvenţă e furt legal! La voi, patronii îşi umilesc angajaţii“


Modul grosolan în care salariaţii sunt batjocoriţi în România a ajuns să provoace reacţii acide, inclusiv din partea străinilor care privesc totul de pe margine. Un italian care a lucrat ca manager la noi, a vorbit, în premieră, despre ultima tendinţă în materie de „ţepe“: insolvenţa.
George Copos e o dovadă vie că în România poţi să faci orice. Patronul Rapidului şi-a dus angajaţii şi fotbaliştii cu vorbă timp de mai multe luni, nu i-a plătit, apoi a demarat procedura de insolvenţă şi i-a poftit pe salariaţi la masa credală. Aici, timpul de aşteptare în ceea ce priveşte încasarea restanţelor poate ajunge la…trei ani.

Un fost angajat al lui Copos, Renzo Rossi, cel care a îndeplinit funcţia de team-manager la Rapid, e primul om din lumea fotbalului care a pus punctul pe „i“ şi a explicat ce înseamnă, în realitate, „strategia“ lui Copos.

Ce a spus italianul?

„Insolvenţa e un furt legalizat. Pentru că cei care au mai mult de pierdut sunt oamenii care au pus cel mai mult suflet, jucătorii şi angajaţii clubului. Oamenii care fac munca de jos, care nu se vede, dar care ţine clubul. De insolvenţă beneficiază doar cel care a cerut-o“, şi-a început Rossi discursul la Radio GSP.

„Plătesc oamenii mici pentru incompetenţa altora“

Italianul a dezvăluit un caz concret, povestind situaţia disperată în care a ajuns un fost angajat al lui Copos.

„Pentru incapacitatea managerială a unora, suferă şi oamenii mici. Sunt omorâte persoane care au salariile deja foarte mici si care au familii acasă. La Rapid cunosc o situaţie gravă a preparatorului fizic. Şi-a dat demisia din motive grave familiare, dar tot nu şi-a primit banii. Acum, trebuie să se înscrie la masa credală“, a continuat Rossi.

„Angajaţii sunt umiliţi“

Fostul team-manager al Rapidului crede că România, ca ţară, are o mare problemă în ceea ce priveşte raporturile patron – angajat.

„La voi, văd lipsa totală de respect pentru oameni. Mi se urcă sângele în cap când aud ce comportamente au patronii din România. Angajaţii nu sunt respectaţi, ba chiar sunt umiliţi“, a concluzionat Rossi.