Cum au stabilit comuniştii discursul împotriva monarhiei


Imagine

Ianuarie 1948. Nu trecuse nici măcar o lună de la abdicarea forțată a Regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare, când membrii partidului comunist au decis care avea să fie soarta monarhiei în discursul public și istoric.

În 22 ianuarie 1948 are loc prima ședință a cadrelor superioare ale PCR și PSD, la care ia cuvântul tovarășul Gheorghe Vasilichi, la acel moment subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale (o mică observație: Vasilichi ocupa această funcție importantă în Minister – și chiar avea să avanseze în scaunul de ministru – în ciuda faptului că avea încheiate doar studiile elementare, fiind de profesie lăcătuș-tinichigiu).

Vasilichi aduce în discuție o problemă pe care el o consideră foarte importantă, anume dacă Partidul Comunist trebuie să adopte un discurs clar referitor la fostul regim monarhic sau pur și simplu să nu mai vorbească despre acesta.

În primul rând, atrage atenția următoarea afirmație a tov. Vasilichi: „există o părere greșită la unii tov[arăș]i și comuniști și soc[ial] dem[ocraţi] că monarhia n-a fost în ţara românească niciodată populară”. Practic, prin aceasta Vasilichi recunoaște că ideea principală pe care comuniștii încercaseră s-o promoveze, mai ales după 30 decembrie, este falsă! În continuare, el afirmă că acești tovarăși care nu cred în popularitatea monarhiei consideră că, acum că aceasta a fost înlăturată, nu ar mai trebui să se vorbească despre ea, că „nu este nevoie […] ca să facem o prea mare gălăgie în jurul acestei monarhii, să dezlănțuim o serie întreagă de patimi, mai bine să lăsăm ca uitarea să le vindece.”

Vasilichi nu este de acord cu această idee, fiind de părere că, din contră, Partidul Comunist ar trebui să arate oamenilor „adevărul” (în versiunea comunistă, bineînțeles) despre monarhie, de ce a fost instaurat acest regim în România, ce a reprezentat el și de ce a trebuit înlăturat. E nevoie, spune Vasilichi, de o „muncă de lămurire a maselor, de dezrădăcinare în masă a ideii monarhice”.

Ce lucruri despre monarhie trebuiau spuse în această „muncă de lămurire a maselor”? Vasilichi prezintă principalele idei care ar trebui promovate – prin propagandă și prin discursul istoric – pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul despre monarhie. În primul rând, se pornește de la premisa că monarhia a împiedicat dezvoltarea naturală a țării. Însă Vasilichi subliniează că această vină nu aparține propriu-zis monarhului (deşi viitor istorici vor fi tentaţi să afirme acest lucru despre Carol al II-lea), ci claselor exploatatoare din țară – moșierimea și burghezia (viitorii capitaliști), cele care au decis instaurarea unui regim monarhic în România.

La capitolul „rol nefast în dezvoltarea țării”, Vasilichi încheie prin a spune că monarhia, ca reprezentant al celor două clase care au susținut-o, a luat partea acestora și nu s-a îngrijit și de interesele țăranilor și muncitorilor; „ca atare, politica monarhiei nu putea fi alta decât a marilor moșieri și capitaliști.”

De aceea, monarhia nu ar fi putut fi înlăturată înainte de distrugerea acestor două clase exploatatoare. Iar cum această „misiune” fusese îndeplinită de Partidul Comunist în anii de după război, în numele intereselor țăranilor și muncitorilor, monarhia a rămas fără punctele sale de sprijin și nu-și mai găsea rostul în lumea nouă a puterii populare: „era deci normal ca acum, când clasa moșierească și capitalistă, ca și bancherii, nu mai au nicio putere, monarhia, care rămăsese ca o coadă, să rămână ca ceva atârnat în aer, și să fie și ea lichidată.”

O altă idee-cheie propusă de Vasilichi este cea a desfiinţării mitului monarhului constituţional ca factor de echilibru între partidele politice. Este important, consideră el, să se arate că regii României nu au fost niciodată apolitici, ci dimpotrivă: au luat mereu partea claselor exploatatoare, ducând astfel o politică reacţionară. Astfel, monarhia se face vinovată de „toate măcelurie care s-au făcut împotriva poporului”, cele din 1907, 1913, 1918, 1929, 1933 şi, nu în ultimul rând, cel din 8 noiembrie 1945!

Ultimul punct adus în discuţie de subsecretarul Vasilichi este rolul monarhiei în viaţa culturală a României. El atrage atenţia că acest domeniu nu trebuie ignorat şi că trebuie arătat oamenilor că, în pofida propagandei monarhiste, regii nu au sprijinit niciodată arta şi ştiinţa. Sunt daţi ca exemplu marile nume ale artei româneşti – Eminescu, Caragiale, Vlahuţă şi Lucian, patru artişti care au avut de suferit – „au murit în mizerie, au murit de foame” – pentru că „n-au vrut să-și pună instrumentul lor, pana de scris sau pensula de pictat, în slujba unei arte care folosea claselor exploatatoare”.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s