Lupta pentru putere.


Imediat dupa preluarea puterii, asistam la o acerba lupta pentru controlul absolut, purtata de Gheorghiu-Dej, in afara oricarei reguli democratice. Prima victima, in 1946, a constituit-o fostul conducator comunist din anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, Stefan Foris. A urmat fostul ministru de jus­titie, Lucretiu Patrascanu. Ideolog comunist scolit in Occident, acesta putea deveni oricand un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodata. Arestat din 1948, a fost tinut in izolare si anchetat dur pentru a recunoaste acuzatii fanteziste vizand tradarea sa. Dupa moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucretiu Patrascanu, executat in 1954, cu atat mai mult cu cat noul lider sovietic, Nikita Hrusciov, initiase un plan de destalinizare partiala, vizand, pentru inceput, debarcarea vechilor conducatori din tarile satelizate Moscovei. In 1952, cu sprijinul lui Stalin, Gheorghiu-Dej ii inlaturase pe Ana Pauker, Vasile Luca si Teoharie Georgescu, in fapt o grupare formata la varful PCR, dupa 1944, care se afla in rivalitate cu liderul atotputernic. O alta etapa a luptei pentru putere s-a desfasurat in 1957, cand au fost indepartati doi dintre apropiatii lui Dej, Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi. Demn de remarcat este faptul ca aceste eliminari, soldate cu arestari si executii (Lucretiu Patrascanu) sau condamnari pe viata (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vietii de partid.

Moartea lui Stalin, in 1953, si noua orientare a lui Hrusciov determina o schimbare si in Romania. Se incearca o cale proprie de construire a socialismului, care duce la o relativa distantare fata de Moscova. In anul 1958 s-a obtinut retragerea trupelor sovietice din Romania. In cele din urma, insa, unda destalinizarii a ajuns si la Bucuresti. Problema lui Gheorghiu-Dej era sa continue programul stalinist, ceea ce a si decis Congresul al III-lea al PMR. Pentru prima oara, in anii ’60 a inceput sa se vorbeasca de autonomie, independenta si neamestec in treburile interne, comunismul fiind asociat cu valorile nationale. La capatul unor negocieri care s-au purtat de la Bucuresti la Beijing si de aici la Moscova, liderii PMR au dat publicitatiiDeclaratia din aprilie 1964, prin care se pronuntau impotriva hegemoniei sovietice, pentru independenta si egalitate, pentru neamestec si pentru cooperare in spiritul avantajului reciproc. Ca sa arate ca noua orientare nu este doar formala, autoritatile comuniste au eliberat mii de detinuti politici si a fost initiat un vast program de reconsiderare a valorilor nationale, fiind readusi in prim-plan mari oameni de cultura complet ignorati pana atunci. Relativa relaxare a represiunii, care a atras de partea comunistilor destule adeziuni, n-ar fi trebuit sa induca in eroare pe nimeni, deoarece nimic esential nu se schimbase in structura politica a sistemului.

Colectivizarea si lumea satului. La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza legifera noua reforma agrara, prin care erau expropriate 1.468.946 ha (a noua parte din suprafata agricola a tarii), cu care erau improprietarite 917.777 familii de tarani. Fostii proprietari isi puteau pastra, deocamdata, doar 50 ha de teren. Aceasta masura, cu care erau de acord toate partidele, a urmarit un scop mai curand politic decat economic: inlatu­rarea marilor proprietari de pamant, incercandu-se astfel o atragere a taranimii de partea comunistilor. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a decis transformarea socialista a agriculturii, altfel spus, lichidarea completa a micii proprietati rurale prin colectivizarea agriculturii dupa model sovietic. In rezolutia acestei plenare se afirma: „politica noastra fata de taranime trebuie sa fie clara: ne sprijinim pe taranimea saraca, strangem alianta cu taranimea mijlocasa si ducem o lupta neintrerupta impotriva chiaburimii”. Acum au luat nastere, dupa modelul sovietic al colhozurilor, gospodariile agricole de stat (GAS), cooperativele agricole de productie (CAP), precum si „intovarasirile”, ca forma intermediara, intre cele doua forme de proprietate. Cu toata campania de amenintari, intimidari si abuzuri comise pentru a convinge micii proprietari rurali sa-si cedeze pamanturile, rezistenta taranimii la colectivizare a fost mare. Pentru realizarea colectivizarii, dupa anul 1953, autoritatile comuniste au facut apel la organele de represiune, justitie, administratie si la un urias aparat de propaganda, in scopul convingerii taranilor de „binefacerile” sistemului comunist in agricultura, metodele dure alternand cu diferite promisiuni. Aceasta politica, de brutalitate si concesii temporare, a fost dublata de o continua presiune fiscala, in privinta platii cotelor, din ce in ce mai mari, si de masuri punitive. La 27 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej anunta oficial incheierea procesului de colectivizare a agriculturii, 3.201.000 de familii din mediul rural fiind incadrate in structuri colectiviste, ceea ce reprezenta circa 96% din suprafata agricola a tarii. Consecintele sociale pe termen lung au fost nefaste, determinand un adevarat „exod rural” (migratia masiva a taranilor spre orase). In acelasi timp, concentrarea pamantului a creat premise pentru modernizarea agriculturii.

O societate controlata. Fiecare moment din viata unui locuitor al Romaniei era supravegheat de institutiile statului, iar inregimentarea politica era instituita de la varste fragede. Astfel copiii din gradinite erau cuprinsi intr-o organizatie politica specifica, numita „Soimii Patriei”, prin care erau educati in spiritul devotamentului fata de partid si conducatorul acestuia. De la varsta de sapte ani, elevii deveneau, fara exceptie, membri ai Organizatiei Pionierilor, care urmarea aceleasi scopuri de manipulare si control. Costumele obligatorii ale organizatiilor de copii indicau, de asemenea, tendinta de anihilare a personalitatii si uniformizare a membrilor societatii. La 14 ani, pionierii treceau intr-o noua etapa sociala si politica, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) pregatindu-se pentru a deveni „oamenii noi” pe care regimul dorea sa ii creeze. Dupa varsta de 18 ani, adultii puteau fi membri ai Partidului Comunist Roman sau, in functie de locul de munca, erau incadrati in organizatiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul P.C.R. Viata privata era supravegheata indeaproape, prin masuri care lezau adeseori demnitatea umana, asa cum au fost cele privind controlul nasterilor. Alimentatia populatiei era stabilita prin masuri „rationale”, instituite prin legi speciale. Munca „voluntara” sau „patriotica” in folosul statului era, de fapt obligatorie, fiind reglementata la un anumit numar de zile pe an. Construirea marilor cartiere de locuinte din zonele urbane, dincolo de necesitatea de a asigura adapost pentru masele de muncitori, era si o forma de a tine sub supraveghere, in spatii limitate, un mare numar de persoane, in vreme ce distrugerea unor sate si comasarea fortata a locuitorilor in centre rurale, practicata in anii ’80, a urmarit acelasi scop.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s