Coroana de otel


Intr-o scrisoare adresata tatalui sau Carol – Anton de Hohenzollern, Domnitorul Carol I ii aducea la cunostinta la 14 / 26 aprilie 1876 despre climatul international din zona si situatia din Romania: „Pe cand in Orient se ingramadesc norii tempestei (furtuna, uragan n.n.), in mod amenintator, noi avem mare trebuinta si stabilitate in interior. (…) Ceea ce insa ma ingrijeste este situatia grea a finantelor noastre si situatia grava din Orient (…) Starea rea a finantelor este consecinta situatiei Orientului (…) Serbia este intr-o vie fierbere si se indreapta cu avant catre razboi (…) Crestinii nu mai asteapta nimic de la Poarta, de aceea si ei nu se vor linisti. Este foarte problematic daca Puterile mari vor fi in stare sa impiedice, inca timp de un an progresarea acestei stari imposibile.”
Situatia politica din Peninsula Balcanica devenise tensionata si pe alocuri exploziva, reactiile si manifestarile populatiilor crestine impotriva Portii Otomane sunt tot mai violente si de nestapanit. La 2 mai 1876 se declanseaza in Bulgaria o mare rascoala antiotomana dar dupa trei saptamani de lupte aprige, ridicarea insurgentilor este inabusita de trupele turcesti mai numeroase si mai bine inarmate. La 30 iunie 1876 Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei, raspuns la ostilitatile intreprinse de otomani impotriva celor doua tari. Marile Puteri ale Europei, Rusia, Austro-Ungaria si Germania nu puteau ramane indiferente la ceea ce se intampla in zona „butoiului cu pulbere” din aceasta parte a continentului si au elaborat un document intitulat „Memorandumul de la Berlin” prin al carui mesaj urmareau sa determine Poarta otomana sa sisteze actiunile armate impotriva Serbiei si Muntenegrului. Totodata se mai dorea ca Turcia sa adopte acest Memorandum si sa-si mai diminueze „autoritatea” asupra popoarelor slave din perimetrul Balcanilor. In fata unor astfel de evenimente cu posibile repercusiuni nedorite asupra situatiei politice din tara, Domnitorul Carol I si guvernul Romaniei nu puteau asista ca simpli spectatori la evolutii care incepeau sa se manifeste cu re-peziciune.
Analizand cu discernamant o situatie politico–militara care se profila in Balcani si care interesa si cabinetele statelor europene, Domnitorul Carol I aducea la cunostinta tatalui sau stari de lucruri in care se exprimau puncte de vedere, atitudini si pozitii mai mult sau mai putin partizane: „Europa se teme de rezolvarea chestiunii orientale, pentru ca la spatele acesteia se prezinta fantoma razboiului, fiindca nici una dintre Marile Puteri nu vrea sa lase pe alta ca sa castige vreun succes si influenta predominanta in Orient. Europa insa crede ca o chestiune amanata nu este totodata si rezolvata.” Carol I avertiza asupra legitimitatii luptei de eliberare nationala a popoarelor asuprite de turci si a posibilitatii producerii unor consecinte cu deznodamant nefericit deoarece: „Acelasi pericol pe care cauta sa-l evite azi (Europa n.n.) va exista mai tarziu intr-o mai mare masura, insotit de un fanatism si de o pofta de razbunare cu totul crude. Atunci nu va mai fi nici o putere care sa opreasca aceasta catastrofa, a carei putere finala nu se poate prevedea si care poate avea ca consecinta un razboi general.” Referindu-se la „omul bolnav al Europei”, cum era numit in epoca Imperiul Otoman, Domnitorul roman anticipa, si evenimentele au confirmat, justetea spuselor sale: „Criza va dura, in cazul cel mai favorabil, pana cand Imperiul Otoman, daca nu se va prabusi va fi cel putin zguduit din temelie. Dupa aceea se vor forma State mai mici, care, mai curand sau mai tarziu, isi vor castiga puterea lor de viata.” Subliniind insemnatatea cadrului institutional care reglementa raporturile juridice cu Turcia – putere suzerana si statele din Balcani considerate vasale – Domnitorul Carol I atragea atentia ca revendicarea si castigarea independentei de catre acestea din urma reprezinta o conditie esentiala pentru demonstrarea individualitatii si identitatii lor. Totodata Domnitorul Romaniei aprecia ca unica pozitie si atitudine politica rationala a Romaniei in contextul si complexitatea situatiei din Balcani este neutralitatea tarii: ” Este neaparat necesar a permite statelor vasale si singuraticelor provincii sa-si incerce puterile. Daca acestea vor reusi sa iasa invingatoare din lupta lor cu Suzeranul cu atat mai bine. Daca nu vor reusi, atunci nu merita sa fie tari independente”. Scrisoarea din 12/24 iunie a continuat cu a doua parte, datata trei zile mai tarziu, la 15/27 iunie in cuprinsul careia expeditorul nota: ” Razboiul nu se mai poate evita si cele mai calduroase dorinti si urari ale mele insotesc pe sarbi. Noi cautam sa pastram neutralitatea noastra, pe cat timp va fi posibil, insa suntem siliti de a concentra un corp de observatie pe Dunare, in fata frontierei turco-sarbe”. 
Intr-un asemenea moment tensionat al situatiei din sud-estul Europei Domnitorul Carol I si guvernul roman intreprind o actiune politico-diplomatica menita sa asigure cele mai potrivire masuri necesare pastrarii integritatii teritoriale a tarii si obtinerii independentei absolute a acesteia, demersul intreprins constand dintr-un memoriu adresat Portii otomane si puterilor garante, documentul solicitand satisfacerea unui numar de sapte revendicari in concordanta cu prevederile vechilor capitulatii si cu alte tratate incheiate de-a lungul timpului de statul roman si Poarta otomana. In cuprinsul Memoriului se enumerau revendicarile legitime ale statului nostru recurgandu-se la argumente de natura istorica si din sfera dreptului si jurisdictiei internationale. ” I.Recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui sau istoric. II. Admiterea reprezentantului Romaniei in Corpul diplomatic. III. Regularizarea pozitiei supusilor romani stabiliti in Turcia dupa modelul celorlalti supusi straini si recunoasterea jurisdictiei agentilor Romaniei asupra conationalilor lor. IV. Individualitatea terito-riului roman si delimitarea insulelor Dunarii. V. Incheierea cu Imperiul a conventiilor de comert, de extradare a rau-fa-catorilor, postala si telegrafica. VI. Recunoasterea pasaportului roman si abtinerea consulilor turci de a se amesteca in afacerile privind pe romani in strainatate. VII. Fixarea frontierei intre Romania si Turcia la gurile Dunarii, luand ca baza talvegul bratului principal al acestui fluviu”. De remarcat este faptul ca prin acest important si legitim demers diplomatic, prin recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania, in mod implicit s-ar fi recunoscut independenta de stat a tarii obtinuta astfel pe o cale pasnica, evitandu-se de fapt ceea ce a urmat, adica confruntarea militara. Nu s-a dat curs de cei care ar fi putut sa adopte o atitudine constructiva si astfel solutia pasnica a fost neacceptata.

O criza politica fara sorti de rezolvare
Cele doua mari imperii absolutiste, Rusia si Turcia, nu au reusit si de fapt nici nu au dorit sa solutioneze un conflict politic vechi si latent al carui obiect erau Balcanii, Imperiul tarilor nefiind impacat cu dominatia otomana in peninsula. La 11 august 1876 guvernul Rusiei a decretat mobilizarea a doua corpuri de armata care inglobau trupele de la Odesa, Harkov, Kiev si din Caucaz si a patru divizii din regiunea Moscova. La 1 septembrie 1876 in prezenta tarului Alexandru al II-lea un consiliu militar intrunit la Livadia (Crimeea) a concluzionat ca razboiul dintre Rusia si Turcia a capatat un caracter inevitabil si ca urmare se impun actiuni necesare pentru intensificarea masurilor care sa pregateasca o confruntare armata. si in Romania se intreprind masuri organizatorice menite sa imbunatateasca structura armatei romane. Prin Inaltul decret nr. 1945 din 9 octombrie 1876 comanda suprema a armatei este incredintata Domnitorului Carol I iar la conducerea ostirii romane sunt numite cadre militare bine pregatite, capabile sa asigure o conducere ferma si competenta pe teatrele de operatiuni militare. O alta scrisoare, din 10/22 octombrie 1876 trimisa de domnitorul Carol I parintelui sau, Carol – Anton, descrie situatia interna si externa in care se plasa Romania, in mijlocul unor imprejurari care luau un curs periculos in zona Balcanilor : ” Evenimentele devin insa din zi in zi mai critice si nu se mai poate prevede cum vor iesi Orientul si Europa din acest impas (…) Pozitia noastra incepe sa devina foarte dificila si nu-mi pot ascunde ideea ca mergem spre timpuri foarte serioase, care vor decide despre viitorul Romaniei (…) Acum ne vom descurca singuri! Deocamdata ramanem in expectativa si hotararile noastre depind de la gruparea Marilor Puteri, cu toate acestea, luam insa toate masurile necesare, pentru ca la un moment dat sa fim gata de lupta: trupele se concentreaza cu rezervele lor la cele patru divizii, pentru a face manevre.” La 11 decembrie 1876 s-a deschis la Constantinopol Conferinta reprezentantilor puterilor europene al carei scop era sa determine Poarta otomana sa acorde unele libertati popoarelor supuse din Peninsula Balcanica.

Insolenta conducatorilor turci atinge apogeul unei politici discriminatorii fata de Romania care, potrivit noi constitutii adoptate de guvernul otoman in ziua deschiderii lucrarilor Conferintei, considera tara noastra „o provincie privilegiata” a Portii otomane, categorisire jignitoare pentru noi care a starnit indignarea tuturor: domnitor, guvern, opinie publica. La 21 decembrie 1876 are loc o sedinta secreta a majoritatii parlamentare in care aceasta il va autoriza pe Nicolae Ionescu, ministrul de externe care i-a succedat lui Mihail Kogalniceanu in acest post, sa inainteze o nota de protest atat guvernului otoman cat si guvernelor puterilor garante fata de incalcarile aduse drepturilor legitime ale Romaniei potrivit prevederilor articolului 7 din Constitutia turca, demnitarul roman precizand fara a se lasa vreun dubiu ca executivul: „In esenta, prin nota sa, declara ca nule si neavenite toate prevederile Constitutiei otomane privind Romania”. Dar linistea in care se mai spera, firav, sa se astearna peste campiile si muntii Romaniei devenise o iluzie iar sperantele unei tari intregi de indepartarea a pericolului razboiului care sa ne ocoleasca s-au dovedit desarte. Domnitorul Carol I si guvernul Romaniei s-au convins ca independenta de stat nu se putea obtine decat exclusiv pe calea armelor si in acest caz este necesara o orientare politica spre o alianta cu Rusia, forma de exprimare a unei asemenea intelegeri fiind o conventie intre cele doua state care s-a si semnat la Bucuresti la 4 aprilie 1877. In baza documentului respectiv guvernul rus obtinea dreptul de a-si trece armatele spre Muntii Balcani spre teatrul viitoarelor operatiuni militare, la sud de Dunare, dar deplasarea trupelor respective nu se putea face oricum, ci numai in anumite conditii, potrivit articolului 11 adica: ” (…) guvernul M.S. Imparatului tuturor Rusiilor se obliga a mentine si a respecta drepturile politice ale statului roman, astfel cum rezulta din legile interioare si tratatele existente, precum si a mentine si apara integritatea actuala a Romaniei.” Vadit iritata de imposibilitatea ajungerii la o intelegere cu Turcia, la 10 aprilie 1877 Romania va intrerupe relatiile sale diplomatice cu Poarta otomana. La 12 aprilie tarul Alexandru al II-lea lanseaza un manifest prin care Rusia declara razboi Turciei. Aceasta trece la represalii asupra statului roman si actioneaza violent – fara a recurge la o declaratie de razboi – efectuand puternice tiruri de artilerie din cetatea Vidin asupra trupelor romane aflate in zona Calafat, obuzele bateriilor otomane producand pagube asupra localitatilor Giurgiu, Oltenita, Islaz, Bechet si Corabia pana la 14 mai. Starea de spirit a populatiei roma-nesti de a fi alaturi de guvern si de Domnitorul Carol I pentru cucerirea independentei pe calea armelor se reflecta si in Europa, dupa cum reiesea dintr-o stire aparuta sub semnatura unui gazetar francez trimisa ziarului „Le Constituttionel” „Nu va puteti face idee de indignarea care domneste la Bucuresti contra turcilor. Lumea e hotarata la cele mai mari sacrificii pentru a cuceri independenta”. 

Sub impactul unor evenimente atat de importante interne si externe pulsul istoriei romanilor se va accelera, raspunsul ferm al armatei noastre la bombardamentele artileriei otomane asupra malului stang al Dunarii nu se va lasa asteptat. Ziarul ” Telegraful” din 28 aprilie 1877 scria despre deschiderea focului de catre artileria noastra din Calafat asupra garnizoanei turcesti din Vidin: „Ieri, tunul roman a bubuit la Calafat, nu insa cum bubuie de peste doua sute de ani numai la parade, ci ca sa arate strainilor care ne calca drepturile, care ne jefuiesc porturile si ne bombardeaza orasele, ca nu putem permite aceasta fara a protesta si in scris si cu tunul.”
Ultimele doua zile ale lunii aprilie 1877 capata o semnificatie aparte in privinta afirmarii independentei si suveranitatii de stat. La 29 aprilie un grup de deputati radicali-liberali propune Adunarii Deputatilor o motiune prin care se cerea ruperea legaturilor de dependenta a Romaniei fata de Imperiul otoman si declararea starii de razboi acestuia. Camera adopta o rezolutie prin care aproba actiunile luate de guvernul roman pentru obtinerea independentei, declara rupte legaturile Romaniei cu Poarta otomana si recunoaste starea de razboi a statului nostru fata de Imperiul otoman. si Senatul Romaniei voteaza la 30 aprilie o motiune identica cu cea adoptata cu o zi inainte de Camera referitoare la declararea starii de razboi intre Romania si Poarta. O incununare fireasca a acestor decizii importante ale forurilor parlamentare ale tarii se produce la 9 Mai 1877, zi in care Adunarea Deputatilor proclama la Bucuresti independenta absoluta a Romaniei. O atmosfera de entuziasm a cuprins capitala tarii si intreaga Romanie. In curtea si pe dealul Mitropoliei vecina cu Parlamentul o mare multime a aprins torte si a cantat cu o insufletire de nedescris „Desteapta-te romane”. Orasele si satele tarii au fost cuprinse de o bucurie nemarginita. In memoriile sale T.C. Vacarescu consemna „De la o margine la alta a tarii toate inimile sunt cuprinse de un nespus entuziasm. Autoritatile si corpurile constituite, orasele, satele, catunele, toti intr-un cuvant, de la mic pana la mare, se rostesc gata de orice jertfa pentru a sus-tine cu toate bunurile natiunii, cu aurul si sangele ei, libertatea si neatarnarea patriei. „Tot in ziua de 9 Mai Camera Deputatilor a aprobat proiectul de lege referitor la instituirea ordinului „Steaua Romaniei „, cu cinci clase: cavaler, ofiter, comandor, mare-ofiter si mare cruce destinat a se acorda in mod deosebit celor ce au dovedit savarsirea unor fapte de natura exceptionala pe campul de lupta. Ziua de 10 Mai, era intr-o marti, se sarbatoreste cu un fast deosebit semnificand ziua proclamarii independentei.

Domnitorul Carol I scria in Memoriile Sale despre felul in care romanii au primit vestea proclamarii Neatarnarii de Stat: „Dupa tedeum facut la Mitropolie, perechea princiara primeste felicitarile ministrilor, ale Casei lor civile si militare. Intr-un lung discurs ministrul – presedinte (Ion C. Bratianu n.n.) recapituleaza ultimele evenimente si arata entuziasmul cu care Romania a intrat in noua ei faza de Stat; intreg poporul roman priveste cu incredere si iubire catre Domnul sau, primul soldat si Principe al Romaniei libere. Principele, in raspunsul sau, exprima speranta ca Europa va vedea in evenimentul sarbatorit astazi realizarea vechii dorinti nationale a romanilor si un pas facut inainte pentru asigurarea si intarirea ideii de Stat la Dunarea de Jos.” De aici inainte insa Independenta de Stat trebuia aparata si cucerita prin proba de foc a razboiului care va deveni inevitabil pentru Romania. Tot ca un act de autentica demnitate nationala Adunarea deputatilor cu unanimitate de voturi a anulat plata tributului anual de 914000 lei catre Imperiul otoman, suma respectiva fiind afectata cheltuielilor de intretinere a armatei in anul 1877.

Operatiunile militare la sud de Dunare, in Bulgaria, desfasurate intre rusi si turci vor lua un curs nefavorabil pentru armata tarista. La 8 iulie prima batalie intre cele doua armate, tarista si otomana pentru cucerirea Plev-nei esueaza cu pierderi grele in defavoarea celei dintai. La 18 iuie rusii intreprind cel de – al doilea atac asupra Plevnei, care, ca si primul, se soldeaza cu un usturator esec pentru ostile tarului. In disperare de cauza Marele Duce Nicolae ii expediaza din Tarnovo Domnitorului Carol I o telegrama cifrata, in limba franceza, la 19 iulie, in care ii solicita de urgenta sprijinul militar al armatei romane: ” Tarnovo, marti 19/31 iulie 1877, orele 3,35 din noapte. Printului Carol al Romaniei la locul unde se gaseste. Cartierul general roman. Turcii adunand cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog sa faci fuziunea, demonstratinea si daca se poate sa treci Dunarea cu armata, dupa cum doresti. Intre Jiu si Corabia demonstratiunea aceasta este neaparat necesara pentru inlesnirea miscarilor mele. Nicolae ” La 20 august 1877 armata romana comandata de Domnitorul Carol I a trecut pe podul de la Corabia la sud de Dunare unde va participa la luptele indarjite de la Plevna, Vidin si Rahova, consfintind cu mari si grele sacrificii umane si materiale proclamarea Indepen-dentei de la 10 Mai 1877. Cu patru zile inainte de trecerea armatei romane peste Dunare, la Marele Cartier al armatei ruse, in Bulgaria, in prezenta Imparatului Ale-xandru al II-lea, a Marelui Duce Nicolae, Domnitorul Carol I a fost confruntat cu o problema esentiala referitoare la comanda sa asupra propriei armate romane. Fiind intrebat de Marele Duce Nicolae daca domnitorul Romaniei are de gand sa comande in persoana trupele sale, Carol I i-a raspuns ca aceasta chestiune se intelege de la sine, la care comandantul rus a invocat crearea unor dificultati, deoarece Principele Romaniei nu ar putea sa stea sub comanda unui general rus, dar replica demna a Domnitorului nostru a fost pe masura: ” Fireste ca aceasta ar fi o imposibilitate, insa in schimb 10 generali rusi ar putea fi pusi sub ordinele mele ! „

Imparatul Alexandru al II-lea hotaraste sa-i incredinteze lui Carol I comanda suprema asupra tuturor trupelor rusesti aflate in fata fortificatiilor de la Plevna. Au urmat luptele grele asupra redutei Grivita I, impresurarea Plevnei si capitularea acesteia la 28 noiembrie 1877, infrangerea armatei otomane comandate de Osman – Pasa si luarea ca prizonier de razboi a generalului turc. Lupte de pro–portii mai restranse s-au purtat ulterior de armata romana la Rahova si Vidin, incununate de succes. Peste tot, in perioada asprei campanii militare a armatei romane, Domnitorul Carol I a fost un exemplu demn de urmat pentru militarii si civilii participanti la Razboiul de Neatarnare. Scria George Cosbuc in Povestea unei Coroane de otel despre tenacitatea Suveranului Romaniei in acele zile de intensa incordare care domnea atat in tara cat si pe front in vara fierbinte a anului 1877: „Domnitorul a plecat la tabara, indata ce s-a auzit ca rusilor le merge rau cu razboiul si ca li s-a pus Osman – pasa de – a curmezisul in drum. La tabara de la Calafat a plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase saptamani. Nu s-a mai intors acasa, dupa caderea Plevnei, El a fost intre ostenii sai si a indurat neajunsurile si greutatile razboiului douazeci si sase de saptamani, fara intrerupere. Mai bine de jumatate de an a zabovit pe campiile de lupta, batut de ploi si de vanturi, si primejduindu-si viata pentru binele tarii.” Elogiind curajul si jertfele ostasilor romani in luptele eroice pe care acestia le-au purtat in zilele de 30 si 31 august cand a fost cucerita reduta Grivita I, Comandantul Armatei de vest Domnitorul Carol I se adresa ostirii prin Inaltul ordin de zi nr. 78 subliniind virtutile acestor bravi militari care au scris o pagina de aur in analele istoriei nationale: ” Sub focul cel viu al inamicului ati infruntat moartea cu barbatie, ati luat o reduta, un drapel si trei tunuri. tara va va fi recunoscatoare de devotamentul, de abnegatia voastra.” Ziarul „Romania libera ” publica la 3 septembrie 1877 articolul „Lacrimile curg „, in care se elogia jertfa de sange a cuceritorilor redutei Grivita I: „Inscrieti romani in cartea nemurirei pe cei morti la Grivita caci acesti eroi sunt frati ai nostri, sunt fii ai Romaniei. S-au luptat ca niste lei copiii Carpatilor (…) au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie neatarnata, pentru desteptarea trecutului glorios al Romaniei (…) Vitejii de la Grivita au inscris cu sangele lor o frumoasa pagina de istorie.” In semn de omagiu pentru contributia sa remarcabila in castigarea Independentei de Stat a Romaniei, Domnitorul Carol I a primit la 10 Mai 1881, la Palatul regal cu prilejul serbarilor incoronarii, Coroana de otel confectionata dintr-o parte a unui tun inamic cucerit ca trofeu de razboi in batalia de la Grivita din 30 august 1877. Piesa reprezentativa a patrimoniului cultural national, Coroana de otel este expusa la Tezaurul istoric al Muzeului National de Istorie a Romaniei din Bucuresti. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s