Trecutul neamului românesc


Ca să înţeleagă bine lucrurile, ceea ce trebue să afle şi să ştie fiecare om, care ni-i frate şi face parte din neamul acesta mare al Românilor, este povestea vieţii noastre, istoria noastră naţională, ca nu cumva cineva să se lase amăgit şi să creadă că neamul nostru e din firea lui aplecat să trăiască tot amestecat printre străini, printre Sârbi, Bulgari, Greci, Albanezi, Turci, Unguri, Ruşi şi alţii. Ci dimpotrivă să înţeleagă adevărul că noi am fost cândva mari şi puternici, căci tot pământul acesta pe care ne găsim acum răzleţi a fost cândva al nostru întreg, pe vremea când se zămisleau Românii, din băştinaşii pământului, cu altoiul neamului Romanilor celor vechi. A fost cândva o Dacie Mare, care a fost numai a noastră şi căreia de accea îi spuneau strămoşii Dacia Felix, adică Dacia Fericită.
Mult în urmă au venit alţii, de alt neam şi s’au aşezat ei peste noi, când a slăbit puterea noastră şi a Imperiului Roman. S’au aşezat pe unde li s’au părut mai bine şi mai uşor de trăit. Ne-au împins şi ne-au înghesuit pe noi în anume părţi ale pământului, ne-au silit deseori să părăsim câmpiile mănoase şi să apucăm poteca muntelui, să ne ascundem din calea lor, să ne închidem în cetăţile înalte, prin văgăuni de munţi şi de păduri.
Aşa am ajuns, după o lungă bătălie, despărţiţi unii de alţii: în stânga Dunării ceva mai strânşi laolaltă şi mai mulţi; la dreapta Dunării mai puţini faţă de puhoiul Slavilor, iar Aromânii de tot rupţi de trupul celorlalţi.
Praful s’ar fi ales de alte neamuri dacă ar fi păţit ce-am păţit noi, dacă i-ar fi împrăştiat cineva aşa cum am fost noi împrăştiaţi. Dar Dumnezeu a fost cu noi şi ne-a păzit. Străbunicii noştri nu s’au lăsat copleşiţi, ci şi-au păstrat firea. Noi n’am avut putinţa, ca alte neamuri, să creştem în linişte şi să ne vedem de treburi; să ne facem biserici mari, sate întemeiate, gospodării temeinice, şcoli ale noastre, drumuri bune, fabrici mănoase. Mereu a trebuit să ţinem piept năvalii lacome a altor neamuri, care râvneau averea noastră, ţara noastră, flăcăii şi fetele noastre. Dar nu ne-am lăsat. Izgoniţi dintr’o parte ne făceam sat altundeva. Mica bisericuţă de lemn ne-o luam cu noi, urcată în care cau pe sanie şi crucea niciodată nu ne-a lipsit. Peste puhoiul altor neamuri, noi am rămas răbdători, ceeace am fost, şi am rămas ceeace suntem, adic

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s