Regele Carol I – făuritorul României moderne


carol_I

În ziua de 10 mai 1866, Carol a sosit[1] în Bucureşti, intrând pe la Băneasa, şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române, la o lună, practic, de la ajungerea sa pe teritoriul românesc, la 10 aprilie acelaşi an.

Poporul, aflat în sărbătoare, l-a întâmpinat pe Prinţ şi l-a urmat până la Mitropolie, unde, Nifon, Mitropolitul Ţărilor Româneşti, i-a dat binecuvântarea şi a ţinut o slujbă în cinstea sa.

Alături de Mitropolit, de cei trei membri ai Locotenenţei Domneşti, precum şi de membrii guvernului, Prinţul a mers la Camera Deputaţilor, unde a fost întâmpinat de Emanoil Costache Epureanu, care l-a condus la tronul princiar, ridicat pe tribună. Aici i s-a citit în franceză textul jurământului: „Jur de a păzi legile României; de a menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului“, iar Carol a spus în limba română: „Jur!“.

 

Cu acelaşi prilej, Domnitorul nou ales a rostit, la rândul său, o o scurtă cuvântare, în care a spus: „Numai Dumnezeu poate şti ce va rewzerva viitorul ţării noastre. În ceea ce ne priveşte, să ne limităm la a ne face datoria!“. La final a strigat: „Trăiască România!“, iar poporul a răspuns: „Trăiască Carol!“.

Domnitorul a mers apoi la Palatul Regal, unde locuise şi Alexandru Ioan Cuza. Cea dintâi zi a lui Carol în calitate de Domnitor s-a terminat prin alcătuirea noului Consiliu de Miniştri, a cărui întrunire s-a prelungit până după miezul nopţii.

În Proclamaţia de a doua zi, Domnitorul Carol scria: „Români! Sunt al vostru din toată inima şi din tot sufletul meu. Vă puteţi bizui pe mine mereu, cum mă voi baza şi eu pe voi“. 

 

Napoleon III l-a recomandat cu cea mai mare căldură pe Prinţul german, spre a deveni conducătorul Principatelor de la Dunăre. Politicienii români au apreciat aceasta, dar şi faptul că tânărul ofiţer era înrudit cu familia domnitoare prusacă. Primul care îşi va da acordul va fi Regele Prusiei, dar într-un mod tacit, deoarece, la acel moment, era în desfăşurare un conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Astfel, suveranul prusac Wilhelm i-a recomandat lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază!“. Prinţul se mai sfătuise şi cu tatăl său, guvernatorul Renaniei, care, la rândul său, aprobase ca fiul său cel mare, Carol, să ocupe tronul Principatelor Române.

Cel care a perfectat înţelegerile cu familia lui Carol a fost Ion C. Brătianu[2]. Momentul nu era lipsit de tensiune, deoarece, odată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Principatele se aflau într-o totală stare de incertitudine politică, iar Unirea, obţinută cu mari sacrificii, risca să se destrame[3].

 

Carol va conduce destinul românilor timp de 48 de ani, aceasta fiind considerată cea mai lungă domnie din istoria monarhică a ţării.

Cancelarul Germaniei, Otto Eduard Leopold von Bismarck[4], alăturându-se altor politicieni ce nu vedeau cu ochi buni alegerea tânărului prinţ, a afirmat că acesta va trebui să sărute „papucul Sultanului“, spre a conduce Principatele. Din fericire, lucrurile nu au stat astfel, şi Domnitorul şi, mai târziu Regele României nu a făcut astfel de compromisuri.

Carol I va rămâne cu titlu de Domnitor până în anul 1881, când, la 26 martie, va fi proclamat Rege, fiind cel dintâi monarh al României şi întemeietor al Dinastiei[5] de Hohenzollern-Sigmaringen.

Venirea la conducerea Principatelor a Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a însemnat pentru Marile Puteri un „fapt împlinit“, de aceea „rezistenţa“ lor s-a diminuat în timp, ultimul impediment fiind trecut în octombrie 1866, când Prinţul Carol a făcut o călătorie la Istanbul, unde a obţinut firmanul de numire din partea Sultanului, Astfel, Domnitorul şi-a afirmat intenţia de a amenda raporturile cu Imperiul Otoman şi a dobândi suveranitatea ţării.

 

La 29 iunie 1866, Parlamentul a adoptat cea dintâi Constituţie[6] a ţării, aceasta fiind una dintre cele mai avansate Constituţii ale vremii. Ca izvor de inspiraţie a fost utilizată Constituţia Belgiei, ţară care îşi obţinuse independenţa în 1831.

Astfel, un pas important spre obţinerea independenţei faţă de Poarta Otomană era faptul că nu mai erau prevăzute în Constituţie obligaţiile către Imperiul Otoman, iar în articolul 82 se preciza: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe“. Actul consfinţea monarhia constituţională.

 

Primii ani de domnie ai lui Carol au însemnat o perioadă de adaptare la realităţile româneşti: disputele politice nesfârşite între liberali[7] şi conservatori[8]. Viaţa politică era agitată şi caracterizată şi de o instabilitate guvernamentală (în perioada mai 1866 – martie 1871 s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de remanieri).

Personalitatea puternică a Domnitorului i-a surprins la început pe reprezentanţii grupărilor politice, în special pe liberalii radicali. Treptat, pe fondul disensiunilor de pe scena politică erau organizate tot mai multe manifestaţii antimonarhice şi republicane, care îl acuzau pe Carol că încearcă să profite[9] de situaţia financiară grea a ţării.

Mai mult, în ianuarie 1870 s-a declanşat o nouă criză guvernamentală, în momentul când s-a prezentat în Parlament un proiect de lege, care acorda o dotaţie de 300.000 de lei pe an Principesei Elisabeta. Această hotărâre a stârnit nemulţumirea guvernului de coaliţie, între conservatorii moderaţi şi liberalii moderaţi, astfel că Primul ministru Dimitrie Ghica a demisionat la data de 27 ianuarie 1870.

Politicienii radicali provocau, la rândul lor, agitaţie antidinastică, dorind să instaureze Republica. Conducătorii conspiraţiei erau Eugeniu Carada, Constantin Ciocârlan şi maiorul C. Pillat.

În noaptea de 7/ 8 august 1870 trebuiau să se declanşeze acţiunile conspirative, dar, în cele din urmă, s-a hotărât amânarea lor până la aflarea rezultatului Războiului franco-prusac. Şeful conspiratorilor de la Ploieşti, Alexandru Candiano-Popescu a grăbit evenimentele şi a ocupat în acea noapte Prefectura şi Telegraful, a ţinut o întrunire populară în centrul oraşului Ploieşti, în cadrul căreia a proclamat Republica[10] şi instaurarea unei Regenţe, în frunte cu Nicolae Golescu. Alexandru Candiano-Popescu s-a declarat prefectul judeţului Prahova. Într-un entuziasm cu totul nefondat a încercat să trimită telegrame în străinătate, prin care anunţa detronarea lui Carol. Şeful staţiei de Telegraf din Predeal a oprit însă aceste telegrame şi a anunţat Guvernul de la Bucureşti.

Au fost luate măsuri drastice, iar complotiştii, între care se aflau Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu, B.P. Haşdeu şi Anastase Stolojan, au fost arestaţi şi trimişi în faţa Curţii de Juraţi de la Târgovişte Pe 17 octombrie 1870, cele 41 de persoane acuzate de conspiraţie au fost eliberate.

 

Carol era extrem de îngrijorat că stăpânea cu dificultate patima „partidelor politice care domnesc în România“. Prinţul s-a adresat în numeroase rânduri Puterilor Garante, dar răspunsurile nu au fost încurajatoare.

El îşi manifesta intenţia de a modifica Constituţia, pentru a lărgi prerogativele Domnitorului şi a răsfrânge anumite libertăţi, dar noul guvern instalat în data de 18 decembrie 1870, sub conducerea lui Ion Ghica, era un adept ferm al Constituţiei.

Carol era decis să nu cedeze şi să-şi impună punctul de vedere, ameninţând cu abdicarea. El a trimis o scrisoare către un prieten fictiv, Auerbach, care a apărut în ziarul „Augusburger Allgemeine Zeitung“, pe 15 ianuarie 1871, fiind reprodusă apoi şi în presa românească. Domnitorul Carol arăta că, după cinci ani de domnie, nu a putut aduce „decât puţine servicii acestei frumoase ţări“, imputând acest lucru acelora „care s-au erijat pe ei înşişi în diriguitorii acestei ţări“ şi exprimându-şi dorinţa de a se întoarce „în scumpa sa patrie“. Unii dintre deputaţi au apreciat că, prin această această declaraţie, se aduceau jigniri poporului român, numind această ameninţare„un act de dezertare, un act de înaltă trădare“.

 

Toate aceste evenimente se derulau în contextul Războiului franco-prusac, început în iulie 1870, la al cărui final Împăratul Napoleon III a fost detronat. Franţa a fost declarată Republica a III-a şi s-a produs unificarea germană, în ianuarie 1871. După cum este cunoscut, opinia publică românească era francofilă şi se indigna la auzul veştilor despre umilinţele la care era supus poporul francez de către invadatorii germani şi, evident, a „neamţului“aflat la acel moment pe tronul României. Sentimentele antidinastice au sporit când s-a aflat că Domnitorul trimisese Împăratului Wilhelm I o telegramă, prin care îl felicita „pentru victoriile obţinute în realizarea unităţii germane“.

A avut loc chiar o răscoală a populaţiei din Capitală, deoarece comunitatea germană sărbătorea ziua de naştere a Împăratului german Wilhelm. Domnitorul l-a convocat pe Primul-ministru Ion Ghica şi i-a cerut demisia, el însuşi dorind ca, în dimineaţa zilei următoare, să convoace Locotenenţa Domnească din 1866 şi să abidce.

 

O parte dintre membrii Locotenenţei Domneşti, respectiv Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu, s-au prezentat la Palatul Regal, în dimineaţa zilei de 11 martie, unde Carol i-a anunţat de decizia sa. Catargiu a insistat ca Domnitorul să rămână, transformarea României într-o republică fiind momentul declanşării unei stări de anarhie generală. Carol a spus că „mai chibzuieşte o dată“, iar în seara aceleiaşi zile Lascăr Catargiu a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri, manifestanţii au fost împrăştiaţi şi s-a restabilit ordinea.

Pentru momentul istoric respectiv, monarhia-constituţională corespundea necesităţilor de dezvoltare economică şi socială a României.

 

În perioada care a urmat, Carol I şi Ion C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, au vederi politice mai apropiate. După ce liberalii au câştigat alegerile, în iunie 1876, Brătianu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, pe 24 iulie acelaşi an.

În prima perioadă de guvernare au fost adoptate unele reforme pentru consolidarea Statului. Dar, sub presiunea ameninţării unui nou conflict ruso-turc, măsurile de politică internă au fost amânate de evenimente, întrucât exista posibilitatea fructificării în mod pozitiv a acestui moment de nouă „dezordine europeană“.

Poarta Otomană refuzase Statului Român dreptul de a emite monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi „România“, astfel că disensiunile ruso-turce au devenit tot mai dese la începutul anului 1877. Conducătorii politici doreau un tratat cu Rusia, prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel că, pe data de 4 aprilie 1877, a fost semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea Armatei ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la Sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se să respecte „integritatea existentă“şi „drepturile politice“ ale României.

 

La 12 aprilie acelaşi an a început Războiul ruso-turc, iar artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la Dunăre. Artileria română ripostează când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port.

Războiul de Independenţă a constituit momentul în care Domnitorul şi-a demonstrat calităţile de ofiţer german, extrem de bine instruit şi talentat strateg militar. Carol a fost prezent pe câmpul de luptă, în acţiunile desfăşurate pe teritoriul Bulgariei, dar şi împotriva redutelor turceşti de peste Dunăre, la Calafat, astfel că soldaţii s-au simţit permanent încurajaţi de exemplul[11] conducătorului Statului.

La data de 9 mai 1877, în şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor, ministrul de Externe din acea vreme, Mihail Kogălniceanu a rostit un celebru discurs ce proclama Independenţa României: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare… Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă“.

 

({{{2}}})                Pe data de 10 mai, Independenţa a fost proclamată şi în Senat, declaraţia fiind promulgată de Domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Dar starea de Independenţă trebuia recunoscută şi pe plan internaţional, iar conducătorii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin luptă de poporul român.

La 16 august 1877 a avut loc o întrevedere între Domnitorul Carol, Marele Duce Nicolae şi Ţarul Alexandru al II-lea, în urma căreia Domnitorului român i-a fost oferită conducerea[12] trupelor ruso-române din Balcani.

Intervenţia României la Plevna cu 38.000 de soldaţi, 41 de batalioane şi 112 tunuri marca „Krupp“, cele mai moderne din Europa, a schimbat totalmente raportul de forţe în defavoarea turcilor.

Primele operaţiuni militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu ocuparea redutei Griviţa I, pe data de 30 august, unde au căzut la datorie peste 1.000 de soldaţi români. Plevna a fost încercuită şi nevoită să se predea.

În ziua de 9 noiembrie, forţele româneşti au cucerit reduta Rahova, iar turcii, în frunte cu Osman Paşa, s-au predat pe data de 28 noiembrie 1877. În Ordinul de Zi către Armată, semnat de Carol I la Plevna, pe data de 2 decembrie 1877, se menţiona: „Povestea faptelor măreţe ale trecutului, voi aţi îmbogăţit-o cu povestea faptelor nu mai puţin mari ce aţi săvârşit, şi cartea veacurilor va păstra, pe neştersele ei foi, numele acestor fapte alături de numele vostru“.

Luptele au continuat cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele româneşti având misiunea de a apăra flancul vestic, pe direcţia Vidin – Belogradcik. Turcii au capitulat la 23 ianuarie 1878.

 

Domnitorul Carol I a adresat Marelui Duce Nicolae o scrisoare, prin care cerea ca România, care avusese o contribuţie esenţială la obţinerea victoriei, să participe la tratativele de pace. Guvernul ţarist nu a acceptat, şi Tratatul de la San Stefano, de la 18 februarie 1878, a fost semnat în absenţa României. Deşi a dat un tribut decisiv pe câmpul de luptă în vederea obţinerii Independenţei, România nu a fost iniţial luată în seamă, reprezentantul României, Eraclie Arion, nu a fost acceptat, ţara nefiind considerată independentă. Decizia a provocat indignare în rândul opiniei publice româneşti şi protestul clasei politice.

Şi la Congresul de Pace de la Berlin, din iunie 1878, delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ, iar Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost auziţi, dar nu ascultaţi.

În urma Tratatului de Pace[13], adoptat pe data de 1 iulie 1878, Independenţa României a fost recunoscută. României i s-a impus cedarea sudului Basarabiei, respectiv judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, în schimb primea Dobrogea. Constituţia României a fost modificată în sensul în care a fost extins dreptul de vot al persoanelor, limitat până la acel moment la cetăţenii de rit ortodox.

 

După Războiul de Independenţă, la 9 septembrie 1878, Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar prin modificările aduse Constituţiei[14] la 15 martie 1881, conducătorul Statului va purta numele de Rege.

Obţinerea Independenţei de Stat a României a însemnat un moment crucial în dezvoltarea viitoare a ţării, a deschis calea spre redresare economică.

De asemenea, politica externă a României, după obţinerea Independenţei de Stat, a cunoscut multiple schimbări. Ostilitatea crescândă a Rusiei faţă de ţara noastră, scăderea evidentă a influenţei franceze şi, în acelaşi timp creşterea rolului Germaniei în Europa, i-au permis Regelui Carol I să îşi materializeze simpatia pentru ţara sa de origine printr-un tratat de alianţă.

 

La 18 octombrie 1883, România a semnat un Tratat cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania. Astfel, şi România a devenit membru al unui bloc militar, care era numit Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, aceasta însemnând ieşirea din izolare politică şi un rol important în echilibrul în Balcani. Dar Regele Carol a ţinut secret acest tratat, deoarece înţelegerile cu Austro-Ungaria, care stăpânea la acea oră Transilvania, rănea sentimentele naţionale ale românilor.

Carol I încuraja însă dorinţa românilor din toate teritoriile ocupate de a trăi în cadrul aceleiaşi ţări (a intervenit pe lângă Curtea Imperială de la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste, condamnaţi în procesul de la Cluj, în anul 1894).

Promovând o politică de echilibru între Marile Puteri, România a evitat să se angajeze efectiv de partea a unuia sau altuia dintre cele două blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale, străduindu-se să menţină relaţii amicale cu toate statele.

La 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, a avut loc încoronarea propriu-zisă, preşedinţii celor două Camere înmânând suveranilor coroanele[15] Regale. În cuvântul său de mulţumire, Regele a spus că primeşte coroana„ca un simbol al independenţei şi al puterii României“.

 

Carol I s-a dovedit a fi în permanenţă preocupat de soarta dinastiei[16].

Caracterizat de Regina Elisabeta[17] ca excesiv în acest sens: „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn“. Regele părea o persoană rece, extrem de meticulos, cu tabieturi de nezdruncinat, dorindu-şi ca toţi cei care îl înconjurau să îl urmeze, dar, în acelaşi timp devotat totalmente cauzei României.

Unele dintre momentele cele mai dificile din timpul domniei sale au fost răscoalele ţărăneşti din Ţara Românească, din aprilie 1888, şi Moldova, februarie 1907.

Astfel, în 1907, guvernul era condus de D. A. Sturza, preşedintele Partidului Naţional Liberal, având ca ministru de Interne pe Ionel Brătianu şi la ministerul de Război pe generalul Alexandru Averescu. Deşi cabinetul luase unele măsuri pentru a redresa situaţia, acestea nu au rezolvat problema fundamentală a ţăranilor, lipsa de pământ, şi evenimentele au evoluat spre revolta ţăranilor. Oamenii politici au înţeles că problema ţărănească trebuia să aibă o rezolvare, deoarece societatea însăşi trebuia reconstruită, realitate de care Regele era conştient.

La sfârşitul anului 1908, noul preşedinte al P.N.L. şi Prim-ministru era Ion C. Brătianu, care, încă de la începutul primului său mandat, a pledat pentru înfăptuirea reformelor agrară şi electorală, precum şi revizuirea Constituţiei.

Brătianu a propus Regelui extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat, motiv pentru care Prim-ministrul a demisionat la 28 decembrie 1910. Au urmat patru ani de guvernare conservatoare.

 

Declanşarea celui de-Al Doilea Război Balcanic, la 16 iunie 1913, a determinat România să intervină de partea Serbiei, acţiune ce însemna desprinderea de alianţa cu Austro-Ungaria.

Pe 27 iunie 1913, România a declarat război Bulgariei, iar Regele Carol I, în calitate de comandant suprem al Armatei, a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele. Bulgaria a cerut pace, astfel încât a fost evitată o confruntare militară propriu-zisă.

Tratativele de pace s-au ţinut la Bucureşti, sub preşedenţia lui Titu Maiorescu, Primul-ministru al României la acea dată, iar la 28 iulie 1913 a fost semnat Tratatul de Pace, care prevedea că Bulgaria va ceda României sudul Dobrogei (Cadrilaterul), ce includea două judeţe, Durostor şi Caliacra. Era pentru prima dată când ţările mici hotărau pentru ele, fără amestecul marilor puteri. Prin Pacea de la Bucureşti, intervenea o oarecare răceală în relaţiile cu Austro-Ungaria şi o apropiere de Rusia.

 

În 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu obţine un nou mandat ca Prim-ministru.

Ministrul de Externe rus, Sozanov soseşte la Constanţa, iar la 1 iunie 1914, are loc o întrunire bilaterală la Constanţa, unde sosise Ţarul Nicolae al II-lea. În acelaşi timp, Primul-ministru a solicitat aplicarea de noi reforme economice. Regele nu era întru totul de acord cu acestea, considerând că pot aduce noi confruntări pe scena politică şi aşa destul de frământată.

 

Asasinarea lui Franz Ferdinand, Arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/ 28 iunie 1914, la Sarajevo, a constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial.

Pe 14 iulie şi, respectiv, 18 iulie, Împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îi fac cunoscut lui Carol despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească „datoriile de aliat“. Cancelarul Germaniei îi telegrafia Regelui român: „Cerem mobilizarea imediată a Armatei Române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei“.

În aceste circumstanţe, Regele Carol I a convocat un Consiliu de Coroană la Castelul Peleş din Sinaia, pe data de 21 iulie 1914, unde a declarat: „Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în care, pentru o întreagă perioadă istorică, se va stabili harta şi soarta popoarelor. Desigur că, în acest război, vor fi învingători şi învinşi. Dar e neîndoelnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după matură chibzuinţă, convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă“.

Regele Carol I ({{{2}}}) „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi contrasemnat de Ion Brătianu-tatăl în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu, a căror iscălitură o purta. Nimeni altul dintre bărbaţii noştri politici, care se perindaseră la cârma statului, nu văzuse misteriosul document“[18].

Regele considera că România trebuie să îşi onoreze iscălitura, dar a avut de întâmpinat o opoziţie puternică din partea reprezentanţilor partidelor politice. Grupul politic din jurul Primului ministru, Ion C. Brătianu se pronunţa pentru alianţa cu Antanta.

În cele din urmă, majoritatea a hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest nou conflict, deoarece Austro-Ungaria a atacat prima. Numai conservatorul Petre P. Carp l-a susţinut pe Rege: „Cum lăsaţi pe omul aista singur?“[19].

Carol I a constatat şi s-a supus deciziei Consiliului: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor“[20].

Carol I a fost extrem de afectat de hotărârea adoptată: „După patruzeci şi opt de ani de domnie… mă văd aproape singur.“[21] – îi mărturisea lui Constantin Stere. În această situaţie, Regele i-a adus la cunoştinţă Împăratului Germaniei despre decizia adoptată în Consiliul de Coroană, după care întreaga politică externă a fost preluată de Ion I. C. Brătianu.

Moartea[22] sa subită, la 27 septembrie/ 10 octombrie 1914, se pare că a fost provocată de acest conflict.

 

I-a urmat Ferdinand, care era mai flexibil în a lua în considerare părerile membrilor guvernului şi, respectiv, curentul naţional de simpatie faţă de Tripla Alianţă.

Lunga domnie a Regelui Carol I a reprezentat un moment crucial în afirrmarea României moderne ca Stat independent şi, în acelaşi timp, a avut un rol bine determinat în zona balcanică.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s