Monarhia Constituţională vs Republică: 6 martie 1945, ziua în care fantoma comunismului a îngenuncheat naţiunea română


Monarhia Constituţională vs Republică: 6 martie 1945, ziua în care fantoma comunismului a îngenuncheat naţiunea română

Astăzi, 6 martie 2014, se împlinesc 69 de ani de la instaurarea primului guvern comunist în România. Tot în acest an se împlinesc 25 de ani – un sfert de secol! – de la căderea regimului comunisto-stalinist al lui Nicolae Ceauşescu. Se poate spune că am scăpat cu adevărat de fantoma comunismului? DE ACELASI AUTOR Criza din Ucraina – Calul este gata pentru ziua de război, însă biruin… Criza din Ucraina: Bisericile Ortodoxe Ucrainene vs. unitatea teritori… Fuga Iuliei de lume – câteva gânduri Renaşterea spirituală, politică şi economică a naţiunii române solicită şi o permanentă rememorare a marilor drame şi trădări comise asupra noastră de-a lungul istoriei. Un astfel de moment dramatic al trădării a fost 6 martie 1945, ziua în care marile democraţii occidentale au acceptat ca Regatul României să fie jertfit pe altarul păgân al comunismului stalinist.   Înainte de toate trebuie spus că naţiunile Europei de Est nu au fost trădate la Conferinţa de la Yalta. La momentul desfăşurării acestei conferinţe, în februarie 1945, aceste ţări fuseseră deja trădate de Churchill în cadrul întâlnirii pe care o avusese cu Stalin, în octombrie 1944, la Conferinţa de la Moscova. „Documentul obraznic”, scris de Churchill pe o bucată de hârtie sau un şerveţel, pe colţul mesei, cuprindea procentele în care urmau să se împartă sferele de influenţă între URSS şi Marea Britanie asupra unor state din Europa de Est şi Balcani. Tâlhăreasca împărţeală a fost următoarea:  România: URSS – 90% influenţă, Marea Britanie – 10%; Grecia: URSS – 10% influenţă, Marea Britanie – 90%; Ungaria şi Iugoslavia: 50% – 50%; Bulgaria: URSS – 75% influenţă, Marea Britanie – 25%.  Churchill a dat hârtia lui Stalin, care a bifat, aprobând procentele şi a înapoiat-o lui Churchill. Cuprins de remuşcări sau poate dornic să ascundă orice dovadă a acestei trădări, Churchill ar fi spus: „Nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia!”, dar Stalin a refuzat: „Nu, păstraţi-o!”  În zilele următoare, pe parcursul negocierilor dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, şi Viaceslav Molotov, Comisarul Poporului pentru Afacerile Străine al URSS, au fost aduse modificări acestor procente, în cazul Bulgariei şi al Ungariei, Uniunea Sovietică obţinând o influenţă de 80%. Restul procentelor a rămas neschimbat.  Între 4 şi 11 februarie 1945 s-a desfăşurat Conferinţa de la Yalta, în Crimeea, cu participarea celor trei mari puteri SUA, Anglia şi Rusia, reprezentate de Roosevelt, Churchill şi Stalin. Teoria că România a fost cedată acolo este o teorie falsă. La Conferinţa de la Yalta chestiunea României nu a fost discutată, abia a fost amintită şi nici nu au fost negociate sfere de influenţă. Cel puţin la nivel oficial, declarativ, la Yalta s-a hotărât ca naţiunile ţărilor eliberate să-şi aleagă o nouă conducere politică în mod liber, prin alegeri democratice. URSS nu a respectat însă Acordurile de la Yalta şi a impus regimul stalinisto-comunist în toate ţările ocupate de Armata Roşie în Europa Centrală şi de Est, cu excepţia Austriei.  Preluarea puterii politice în Regatul României de către PCR şi transformarea Regatului în Republică stalinistă a început încă din ianuarie 1945, când Gheorghe Gheorghiu Dej, liderul PCR, însoţit de Ana Pauker au fost chemaţi la Moscova pentru a fi instruiţi în acest sens.  După întoarcerea lor în ţară, agenţii Moscovei ajutaţi de membri locali ai PCR au declanşat numeroase agitaţii de stradă şi acte de violenţă pentru a destabiliza guvernul Generalului Rădescu şi pentru a provoca căderea acestuia. La 9 februarie 1945 autorităţile au descoperit arme şi muniţii pregătite de comunişti pentru a organiza o lovitură de stat militară. Tot în februarie,  în marile uzine ale platformei industriale din Bucureşti, comu­niştii au preluat prin forţă şi manipulare conducerea majorităţii organizaţiilor sindicale şi au început pregătirea unor greve şi mişcări muncitoreşti de stradă. În teritoriu, detaşamente înarmate ale PCR au declanşat atacarea unor instituţii ale statului, ocupând sedii ale acestora, ca de exemplu Prefecturile din Craiova şi Caracal.  La 27 februarie 1945, pe fondul acestor agitaţii şi violenţe, revine la Bucureşti, Andrei Ianuarievici Vîşinski, adjunct al Comisarului Poporului URSS pentru Afaceri Externe. Prima măsură luată de Vîşinski este de a-l schimba pe generalul sovietic Vladislav Petrovici Vinogradov de la conducerea Comisei Aliate de Control din România cu generalul sovietic Ivan Zaharovici Susaikov, cunoscut pentru duritatea cu care administra teritoriile cucerite de sovietici. Unităţi ale Armatei Roşii primesc ordin să ocupe Cartierul General al Armatei Române, unde ofiţerii şi soldaţii români sunt dezarmaţi şi puşi sub arest. În seara aceleiaşi zile, Vîşinski se prezintă în audienţă la Majestatea Sa Regele Mihai I şi cere pe un ton imperativ demiterea Guvernului Rădescu, prezentând o listă cu persoanelor agreate de Stalin pentru a forma un nou guvern.  Regele a refuzat solicitarea şi a încercat să explice comisarului sovietic care sunt procedurile democratice pentru schimbarea guvernului prevăzute de Monarhia Constituţională şi că, în temeiul Constituţiei, Regele trebuie iniţieze consultări cu liderii partidelor parlamentare pentru schimbarea guvernului.  Comisarul sovietic Vîşinski a revenit a doua zi la Palatul Regal, într-o nouă audienţă la Majestatea Sa Regele Mihai I şi a solicitat, de această dată pe un ton violent, demiterea imediată a Guvernului Rădescu. În timpul discuţiilor, iritat de refuzul Regelui de a se conforma ordinelor lui Stalin, comisarul sovietic a început să lovească cu pumnul în birou, iar la plecarea din cabinetul Regelui României a trântit uşa cu violenţă, încât zidul de lângă tocul uşii s-a crăpat.  Despre acest eveniment dramatic, Corneliu Coposu nota în Jurnalul său: „La zece minute după plecarea lui Vîşinski am ajuns la Palatul Elisabeta, pentru a preda Majestăţii Sale Regelui, din partea lui Iuliu Maniu, un scurt mesaj, de recomandare a măsurilor care trebuiau luate. Am găsit lumea de la Palat consternată de felul cum a decurs audienţa lui Vîşinski. Ofiţerul de ordonanţă al Majestăţii Sale, căpitanul Vergotti, mi-a arătat crăpăturile în zid şi tencuiala căzută datorită violenţei cu care Vîşinski a trântit mitocăneşte uşa, la ieşirea din cabinetul Regelui. Majestatea Sa mi-a relatat, pentru a transmite domnului Maniu, cuprinsul conversaţiei pe care a avut-o cu Vîşinski, tonul violent şi lipsit total de deferenţă întrebuinţat de acesta în cererea lui imperativă ca, până la ora 18.00, să fie numit prim-ministru Petru Groza, cerere însoţită de menţiunea că neîndeplinirea acestei clauze ultimative se va face pe răspunderea Regelui. Regele a invocat cuprinsul Acordului de la Yalta, contradictoriu solicitărilor cu caracter de dictat ale adjunctului ministrului de externe sovietic, dar replica lui Vîşinski a fost: «Yalta sunt eu!» Informaţiile primite recent, determinau concluzia că Aliaţii Occidentali sunt decişi să se abţină de la orice intervenţie în favoarea partidelor democratice din România, iar comandamentul aliat urmează să fie reprezentat exclusiv de sovietici. În aceeaşi zi, l-am însoţit pe Maniu la o nouă întâlnire cu Majestatea Sa, în urma căreia s-a stabilit că, în lipsa unor asigurări venite din partea guvernelor anglo-americane, Regele este forţat să accepte dispoziţia guvernului sovietic, transmisă prin Vîşinski.” Concomitent cu presiunile politice făcute de comisarul sovietic Vîşinski asupra Majestăţii Sale Regele Mihai I, în Bucureşti este ocupat Palatul Telefoanelor de către detaşamente militare sovietice, iar tancuri sovietice şi infanterişti ai Diviziei „Tudor Vladimirescu” încep să patruleze ameninţător în jurul Palatului Regal. Tot în Bucureşti, în ziua de 24 februarie, PCR organizează un uriaş miting împotriva Guvernului Rădescu, cu participarea a peste 25.000 de oameni, care conduşi de Ana Pauker, ocupă piaţa din faţa sediului Guvernului şi a Palatului Regal.  Majestatea Sa Regele Mihai I lansează un ultim apel disperat către reprezentantul SUA la Bucureşti. Dialogul dintre cei doi este arhetipal pentru atitudinea democraţiilor occidentale faţă de soarta naţiunilor din Europa de Est. Reprezentantul SUA răspunde Regelui României printr-un refuz, spunând că „nu vrea să-şi bage degetele în ciorba politică românească”. Înţelegând că a fost trădat de occident, Regele României îi răspunde cu tristeţe: „De ce refuzaţi să vă băgaţi degetele în ciorba mea, când ştiţi foarte bine că aliatul dumneavoastră şi-a pus mâna în gâtul meu?” În urma presiunilor sovietice şi a trădării comise de Aliaţii Occidentali, forţele democratice româneşti au capitulat. Generalul Rădescu a prezentat Regelui demisia sa din funcţia de prim-mi­nistru în seara zilei de 28 fe­brua­rie 1945. Majestatea Sa Regele Mihai I, în încercarea de a respecta procedurile constituţionale, a început consultările cu liderii partidelor politice parlamentare, în vederea constituirii unui nou guvern, însă sovieticii nu au luat în seamă aceste discuţii.  În cadrul unei noi audienţe, la 1 martie 1945, comisarul sovietic Vîşinski indică ferm, dur şi foarte clar persoana pe care URSS o solicită în funcţia de prim-ministru al României: doctor Petru Groza, liderul insignifiantei formaţiuni politice „Frontul Plugarilor”, aliat politic al comuniştilor români care acceptase să devină sluga lui Stalin.  La 6 martie 1945, în jurul orei 19.30, Petru Groza depune jurământul în faţa Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, jurământ pe care nu-l va respecta, trădându-şi Regele, Naţiunea şi Ţara, devenind unul dintre călăii democraţiei româneşti şi ai Monarhiei Constituţionale, precum şi primul dictator comunist din istoria Naţiunii Române.  Aşa a început coborârea naţiunii române în infernul comunist.                                                                                 * Indivizii care au condus şi conduc România postdecembristă – foşti membri ai eşaloanelor 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii, rudele şi slugile acestora – au refuzat şi refuză naţiunii române întoarcerea la normalitatea Monarhiei Constituţionale, tot aşa cum au oprit şi încă opresc democratizarea reală a României, una dintre cele mai corupte şi ineficiente entităţi statale din Europa. Constituţiile statului român de după Decembrie 1989 au protejat întotdeauna forma republicană de guvernare, căci numai astfel fosta elită comunisto-securistă, ipocrit îmbrăcată astăzi în elegantele veşminte ale UE şi NATO, a reuşit să-şi păstreze puterea politică şi economică asupra naţiunii şi statului nostru.  Promovarea unor nulităţi morale, intelectuale şi profesionale în funcţiile de Preşedinte al Republicii, de prim-ministru, de parlamentar şi de ministru a fost principala modalitate a acestei elite de a destructura Statul Român şi de a-i jefui resursele. Indivizi adunaţi din întunecimea birocraţiei ex-comuniste, din fostele structuri ale Securităţii, dar şi „căţeii cei tineri” crescuţi la umbra bătrânelor javre comuniste, au format o nouă nomenclatură pe care o regăsim în administraţia publică de stat, în administraţia publică locală, în ministere, regii de stat, direcţii, regii locale, agenţii guvernamentale, instituţii de management al fondurilor europene etc., oriunde se pot mânca salarii imense, fără a face altă muncă decât aceea de a sluji Partidul în comiterea jafului asupra avuţiei naţionale şi a fondurilor provenite din Uniunea Europeană. Astăzi, 6 martie 2014, se împlinesc 69 de ani de la instaurarea primului guvern comunist în România. Tot în acest an se împlinesc 25 de ani – un sfert de secol! – de la căderea regimului comunisto-stalinist al lui Nicolae Ceauşescu. Se poate spune că am scăpat cu adevărat de fantoma comunismului? Dacă privim la chipurile otrăvite de ipocrizie şi abrutizate de setea după avere nemuncită ale celor care formează falsele elite politice, economice şi spirituale ale societăţii româneşti post-decembriste, vom înţelege că fantoma comunismului încă bântuie sufletul naţiunii române.  Totuşi, noi suntem creştini şi de aceea avem nădejde că răul va fi învins şi izgonit, în cele din urmă, din sufletul naţiunii române şi din structurile Statului Român. Nădejdea noastră este la Dumnezeu, iar speranţa noastră este că Monarhia Constituţională va fi restaurată şi că România va renaşte în forma sa statală firească şi consacrată de istorie, aceea de Regat al României. Trăiască Regele!   Pr. Marcel Răduţ Selişte – Onorat de Majestatea Sa Regele Mihai I al României cu Medalia „Regele Mihai” pentru Loialitate

Citeste mai mult: adev.ro/n20n24

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s